Text: Tudor Octavian (Pictori romani uitati)

Numarul criticilor care se simt datori sa le reproseze contemporanilor unor artisti de odinioara ca nu le-au intuit din capul locului valoarea e constant mare.

Capitolele privind ingratitudinea vremurilor in care au trait o seama de pictori, adjudecati de posteritate ca maestri, par obligatorii in toate scrierile de istoria artei.

Cand vorbim de judecata timpului, avem tendinta sa ne-o imaginam, ca pe un fel de inspirat recurs in anulare. In fapt, e o chestiune de continua definire si imbogatire a criteriilor.La reconsiderarea creatiei francezului Jean Neylies, cel care, dupa ce s-a scolit si s-a afirmat in patria mama, a lucrat mai bine de trei decenii la noi cu osebire teme rurale si patriarhale, foarte dragi inceputului de veac in Romania, secolul ce s-a scurs de atunci e un catalizator al privirii. Dupa un secol, orice tablou isi suplimenteaza prestatia spirituala cu tandre si acute valori afective. Tarancutele, ciobanasii, praznicele bisericesti si peisajele sale monumentale cutreierate de bivoli de legenda, scenele de seceris si muncile satului au un soi de verism, care ne tempereaza mult entuziasmul la bucolicul lui Grigorescu, la grigorescianismul epocii 1900-1920. Jean Neylies avea ceea ce se cheama o perceptie mai putin conventionala a realitatilor de la noi.

Doctorul Constantin Bogdan, directorul Spitalului Sfantul Luca, i-a cercetat viata si opera si a scris un articol patetic despre destinul romanesc al strainului. Un destin care ne indreptateste sa evaluam cu alte unitati de masura ale calitatii prezenta in Romania a unor artisti studiati si educati ca elite in medii culturale mai complete.

Jean Neylies a fost invitat sa-i ilustreze savantului Gh. Marinescu tratatele de neurologie. Cand cei doi se cunoscusera, in Muzeul Louvre, Neylies avea alte ganduri decat pictura. Nascut in 21 decembrie 1869, in targul Montesquieu, tanarul pleca in Capitala, la Paris, pentru a se  realiza ca mester coafor. Prietenia cu Gh. Marinescu l-a determinat sa se orienteze spre Belle Arte – spre atelierul lui Leon Gerome – si Conservator. Pe atunci, muzica si pictura se invatau cu un firesc sentiment de complementaritate.O data sosit in Bucuresti, profesorul Marinescu l-a instalat, in 1897, intr-o locuinta de serviciu a Spitalului Colentina. Un provizorat care, ca atatea alte provizorate din viata noastra, avea sa insemne o asezare indelungata. Profesorul il introduce in mediile bogate, iar datorita autoritatii sale stiintifice, dar si a dovezilor de talent si seriozitate, aratate in tablourile si frescele comandate de Regina Maria, Neylies e solicitat ca dascal la Scoala Nationala de Arte Frumoase.

E prezent la manifestarile Tinerimii Artistice – unde-i societar – si incepand cu 1903 – cand are prima expozitie personala – se bucura de elogiile unei prese, daca nu foarte calificate, macar preocupate de emanciparea prin arta. In 1914, Jean Neylies se intoarce in Franta, avand o pensie de la guvernul nostru. Lumea pe care o afla acolo nu-l multumeste. Nu se simtea cu totul roman, dar nici francez nu se simtea. Asa ca revine la Bucuresti, in locuinta din curtea Spitalului Colentina. Dupa razboi insa timpul se scindase.

A continuat sa picteze pana in 1938, cand a murit, la scurt timp dupa plecarea dintre vii a marelui sau prieten Gh. Marinescu. Criticat sau neluat in seama, exact pentru aceleasi motive, pentru care candva era admirat. Fiindca a lucrat mult si a vandut bine, panzele sale circula. Indeosebi cele mici, ce par fragmente dintr-un panoramic al societatii romanesti dintr-un nostalgic capat de timp.Jean Neylies e un pictor cu o formatie academica foarte riguroasa. La Paris, a expus la Saloanele Oficiale, o compozitie de-a sa a concurat la prestigiosul Premiu al Romei, cei noua ani de parteneriat artistic in atelierul lui Gerome se resimt in tusa grea, cu o materialitate frapanta. Operele din tinerete trimit cu ideea la vehementul realism al lui Coubert. Un bun tablou de Jean Neylies e o prezenta extrem de incitanta in orice colectie mai intinsa interesand primele decenii ale secolului al XIX-lea. Pictorii romani, care au privit dintotdeauna spre Franta si spre arta Parisului ca la un liman spiritual, i-au tratat de sus pe francezii stabiliti in Romania. Si cu un soi de circumspectie ciocoiasca pe cei agreati de Curtea Regala si de oamenii cu parale ai epocii. Ca si cum veneau sa le uzurpe o prioritate.