Talentul plastic si indemanarea sunt un filon in familia Spirescu de cel putin patru generatii. Tatal sau era plapumar si desena singur tiparele din care clientii isi puteau alege cuvertura. Iar fiul si nepotul sau sunt arhitecti. De soarta mostenirii lasate de pictorul Grigore Spirescu, scolit de Ressu si riguros format in Romania cea bantuita de razboi, se preocupa astazi vaduva sa, care, si-a facut un tel in viata de “a nu-l lasa sa moara a doua oara.” Prin eforturile ei a reusit in 2008 sa promoveze o retrospectiva G. Spirescu la Veroniki Art. Este si motivul datorita caruia o cautare pe Google intoarce ceva rezultate cu numele artistului. In rest, aparitii sporadice a vreunei lucrari pe la o licitatie sau alta si preponderent, liniste. G. Spirescu a fost un om timid, prea la locul lui, ar spune unii, si pictura sa sufera acum de discretia – nemeritata – a autorului. Si cu acest articol poate mai invioram un pic lucrurile…

Nu stiu motivul, dar destule cartoane ale lui G.Spirescu sunt pictate fata verso. Poate artistul s-a gasit la un moment dat stramtorat si a reluat ca suport cartoane folosite cu ceva vreme in urma. Un exemplu este cel de aici. Portretul de sus imparte suportul cu studiul de nud a la Gauguin de jos.

Regasesc pictura lui Spirescu, atat cat o cunosc, mai multe etape destul de distincte. Cea mai academista, cea mai apropiata de anul absolvirii, apoi niste tentative in genul realismului socialist, in mare voga dupa instaurarea comunismului si apoi abstractizarea din ce in ce mai pregnanta, caracteristica perioadei sale de maturitate.

Si pentru ca am pomenit expozitia din 2008, redau aici articolul publicat in suplimentul ZF Ziarul de Duminica, intitulat “Parfumul discret al nemuririi” si semnat de Sebastian Amza:

“Dincolo de banalitatea asertiunii (dar ce spunere mai poate fi astazi spectaculoasa?) ca destinul unui artist e temperamentul acestuia transpus in eternitatea operei sale, se ascund tot timpul, slava Domnului, nenumarate prilejuri de raca. De galceava a exegetilor cu lumea. Contradictii ce ingandureaza cohortele de cronicari vigilenti, aflati mereu de straja la esantionul cu fumuri sau parfumuri al posteritatii.

Pictorul Grigore Spirescu (1922-1995) a fost inzestrat cu o existenta discreta, fara stridente, ca o adiere de zefir, cumpanita bine intre extremele termice. N-a avut parte nici de combustii calcifiante, dar nici de glacialitati inerte. Destinul sau a fost unul am(i)abil. A terminat Artele Plastice la Bucuresti, in 1948, unde i-a avut ca maestri pe Camil Ressu, Nicolae Darascu si Jean Al. Steriadi. Si apoi, pana la pensie, s-a multumit cu postul de lector la catedra de pictura. Nimic impresionant. O viata incercanata de aburul modestiei.

Cand si cand, insa, acelasi destin molcom si-a iesit din fire si i-a trasnit cate o stralucire dupa ceafa, imbrancindu-l in cercul de lumina al exceptiei. El este, de pilda, cel din urma artist caruia, in 1947, i-a fost decernat prestigiosul premiu “Athanasie Simu”. Apoi, la sfarsitul anilor ’80, cand barbaria punea lacat la circumvolutiunile Romaniei, a fost printre ultimii care au obtinut o bursa de doi ani din partea statului francez, precum si un atelier la Paris. Iar succesul expozitiilor sale din 1987 si 1989 (dar nu numai acolo, pe cheiurile Senei, ci si la Bruxelles, la Tel Aviv, la Varsovia, la Viena) vine sa intareasca aceasta bizara sinergie intre discret si notoriu in opera unui artist altminteri din cale-afara de zgarcit cu semetia. Impresia pe care a lasat-o toata viata a fost ca el nu si-a facut decat datoria. Si-a implinit harul daruit de Dumnezeu. Nu la modul monoton-functionaresc, ci cu o exceptionala bizuinta pe fascinatia valorii. Dar cu o rustra socotinta a smereniei.

Pana si titlurile multora dintre tablourile expusea imprumuta ceva din amabilitatea autorului. Perceptie gri. Rece. Se numesc: Personaj, Compozitie, Portret, Peisaj. In schimb, vitalismul continutului il tradeaza. Vigoarea imaginii, forta tuselor, cromatica dinamica si compozitia sagace a fragmentarului (fara indoiala, urme din experienta sa in arta monumentala, mai ales in mozaic si fresca), energia figurativa sau rafinamentul volumelor sunt devastatoare. Pictorul stapaneste la perfectie limbajul aluziv al conturului, sugerand cu seriozitate ca ne inselam daca vedem forme clare. Fiindca spatiul pe care ni-l proiecteaza este unul infasurat in mii de capcane semantice. Iar senzatia, odata parasind tabloul, este ca poti sa retii totul, fara a sti insa nimic. Dubiul infailibil al masurii.

Cele aproape doua sute de lucrari (e mult, e putin?…n-are importanta!) cu care, timp de o viata, Grigore Spirescu a imparatit arta romaneasca stau marturie ca se poate nemuri si discret. Fara zorzoane retorice fudule sau zurgalai atarnati de barba destinului.”