Nadina Pascariu (n. 1979, București) se defineşte ca pictoriţă şi artist vizual al cărei domeniu de creaţie este în mod fundamental determinat de întâlnirea sa cu Frumosul. Este vorba de o abordare nu doar estetică ci şi conceptuală, având în vedere că această dimensiune a frumuseţii reprezintă de fiecare dată regăsirea primei impresii asupra vieţii: lumina din copilărie, ceea ce conferă sens existenţei. Subiectele în care o regăseşte sunt diverse: natură, oameni, obiecte şi împrejurimi.

A studiat artele plastice la Universitatea de Arte din Bucureşti cu graficianul Nistor Coita şi cu pictorul Horea Paştina. Lucrarea ei de masterat în arte vizuale din 2006 este o propunere de nou model iconografic creştin, „Icoana pildelor”. A avut o scurtă colaborare cu Dana Art Gallery între 2010 – 2012. A primit premiul revistei Arhitext Design pentru fotoreportaj în 2001. A lucrat ca designer grafic în colaborare cu diferite ONG-uri şi ca profesor de desen şi pictură pentru preşcolari şi elevi de liceu. Multe din picturile ei se află în colecţii private din România, Franţa, Germania, Statele Unite şi Israel. În 2018 și-a înființat propria galerie de artă, Nadina Pascariu Gallery, unde a organizat mai multe expoziții în colaborare cu alți artiști plastici și muzicieni.

„Calitatea esenţială a unei opere de artă este capacitatea ei de a fi în permanentă mişcare, de a-şi reconstrui natura şi mesajul în funcţie de ceea ce privitorul însuşi este dispus să vadă şi să înţeleagă, privind-o. De multe ori, cu cât mesajul pare mai simplu şi imaginea mai accesibilă, cu atât complexitatea poate fi mai mare şi semnificaţia ei mai profundă.

Pictura Nadinei Pascariu afirmă implicit acest lucru, lăsând privitorului deplina libertate de observaţie, de înţelegere şi de interpretare. Compoziţiile cu flori, naturile statice, portretele, cu alte cuvinte nimic neobişnuit pentru cei deprinşi cu genurile clasice ale picturii, se transformă, pe nesimţite, în adevărate evenimente plastice, a căror miză depăşeşte cu mult atât convenţia genurilor cât şi retorica previzibilă a motivului.

Temperament exploziv, cu o excelentă capacitate de a percepe şi de a folosi vehiculul cromatic, Nadina Pascariu se situează, oarecum paradoxal, între tentaţia unui expresionism spontan, neprogramatic, şi spiritualismul difuz, acea vocaţie a celebrării creaţiei, pe care grupul Prolog le-a coagulat şi le-a instituţionalizat în pictura românească a sfârşitului de sec. XX, cu prelungiri semnificative în pictura noastră contemporană.

Între un Horea Paştina potenţat, cu o priză directă la formă şi la culoare, şi un Mihai Sârbulescu evadat din amestecul optic pentru a redescoperi forma statuară, monumentalitatea intrinsecă a motivului, Nadina Pascariu îşi defineşte propria ei expresie, una în care vocaţia limbajului, tentaţia cercetării şi bucuria contemplaţiei devin părţi legitime ale aceleiaşi unice realităţi.” – Pavel Șușară, Lumea de dincolo de flori, martie 2014

„Pictura Nadinei Pascariu se distinge prin rafinament şi discreţie, calităţi determinate deopotrivă de un simţ special al culorii şi de voinţa artistică, prin alegerile făcute. O paletă cromatică extinsă, ingenuitate a liniilor, organizare minuţioasă a compoziţiilor. Respingerea subiectului eliberează imaginile propuse de timp şi, până la un anumit punct, de conjunctural.

Ceea ce contează cu adevărat este reprezentarea, nu corespondentul său real. Astfel, personajele şi obiectele înfăţişate de Nadina au o viaţă aparte, distinctă de cea a modelelor ori surselor de inspiraţie care stau la baza lor. Pânzele sale ridică mai degrabă întrebări legate de pictură decât de iconografie. Naturile statice însele, în particular imortelele ce apar în mod recurent în lucrări, sunt semne vizuale pure, nu simboluri ale trecerii, devenirii, uitării, vanităţii sau morţii. Autoportretele, ca şi portretele, ne arată mai degrabă în ce stare s-a aflat pictoriţa când le-a realizat decât ce se află în spatele chipurilor ce pozează sau care au fost ipostaziate ca personaje.

Artista, care se raportează în bună măsură la pictura românească interbelică, nu uită să pună ghilimelele postmoderne de rigoare celor văzute şi nevăzute din compoziţiile sale. Între tradiţie şi modernitate apar o serie de relaţii biunivoce prin care eventualele dihotomii sunt suprimate. Ceea ce rezultă este o pictură suculentă, concisă, magnetică, sistematică şi totuşi neîncorsetată de vreun corpus morfologic. Libertate deplină şi un adevăr subiectiv al artei: aceasta ar fi marca stiliscă a Nadinei.” – Mihai Plămădeală, iunie 2014