Onut Vasile
ONUŢ, Vasile – sculptor, pictor, grafician (n. 2 octombrie 1932, Iaşi – m. 24 iulie 1994, Galaţi). A absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, secţia sculptură, clasa profesorului Constantin Baraschi, promoţia 1963. După terminarea facultăţii, se stabileşte la Galaţi, unde în paralel cu activitatea de director al Muzeului de Artă, profesor de desen la mai multe şcoli, director al Şcolii Populare de Artă, participă la toate expoziţiile colective ale Filialei Galaţi a U. A. P., la manifestări similare din ţară şi din străinătate, îşi organizează mai multe expoziţii personale, ultima fiind cea din 1992, de la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”. Din 1967 a fost membru definitiv al Uniunii Artiştilor Plastici din România.
În semn de cinstire a memoriei sale, Muzeul de Artă Vizuală, a cărui piatră de temelie i-a pus-o şi al cărui prim director a fost, i-a organizat în lunile septembrie-octombrie 1994 o expoziţie retrospectivă, cuprinzând peste 100 de lucrări. Deşi a absolvit secţia de sculptură, încă din primii ani ai activităţii sale, Vasile Onuţ a abordat şi pictura şi grafica, ajungând la realizări remarcabile. Creaţia sa nu este deloc comodă, descifrarea ei, a multiplelor sensuri cu care artistul a investit-o, necesită efort intelectual, o parcurgere atentă. Mai ales în pictură şi grafică sunt reluate în mod obsesiv o serie de elemente simbolice, recognoscibile pentru cei care i-au urmărit evoluţia, elemente ce, ordonate de fiecare dată în structuri compoziţionale diferite, dobândesc funcţii noi, exprimă adevăruri umane tulburătoare.
În sculptură, corpul feminin, conceput cu braţele sub forma unei furci moldoveneşti, apare în mai toate lucrările, de la „Generaţii”, „Meşterul Manole”, „Toamna”, „Val”, datate din primii zece ani ai activităţii sale, până la cele intitulate „Dor stelar”, „Melancolie”, „Rugăciune”, „Stăpâna apelor”, „Naiadă adormită”, „Luceafărul”, „Înger”, „Repaos”, „Pegas” ş.a., rămase la stadiul de gips, artistul nereuşind să le transpună în material definitiv. Ceea ce şochează la acestea din urmă este prezenţa liniilor curbe în masa volumelor, a sferei, a jumătăţii de sferă, elemente care vin să vorbească despre frământările artistului, despre spiritul său tumultuos, neliniştit, predispus spre reflexie. De altfel, Onuţ era un mare admirator al poeziei lui Blaga, iar filozofia acestuia pare să-i fi înrâurit creaţia. Aceste motive, la care se adaugă unele cu o semnificaţie omologată de conştiinţa publică (oul, pasărea stilizată, violoncelul), iar altele ce-i sunt proprii (barca-schelet, roata sfărâmată, traversa de cale ferată, ochiul-astru, pânza de păianjen) sunt prezente pe scară largă în grafica şi în pictura sa. Lucrările de grafică colorată se numesc „Plecarea din zodii”, „Copaci fără somn”, „Chemarea materiei”, „Pasărea dorului”, „Veghe pe ţărm”, „Astru pribeag”, „Orizont cosmic”, „Totem de piatră”, „Vecinii cerului” etc.
Prin însăşi titulatura lor, ele invită la meditaţie. În „Pasărea dorului”, de pildă, desprinderea de teluric se face pe o traiectorie sinuoasă. Prin sfera fisurată, în care trăiesc parcă straturile geologice ale bătrânei noastre Terra, pătrundem în fluxul devenirii. Şi odată pătrunşi, asistăm la încleştarea unor forţe antinomice, auzim ecourile venite din adânc ale zbuciumului materiei. Omul ştie să domine universul, iar partea de sus a lucrării, o corolă de petale-aripi, ne dă sentimentul plenitudinii. În „Câmpul eroilor” şi „Mai cade o stea” tragicul atinge sublimul. Măreţia jertfei nu cunoaşte limite. În „Veghe pe ţărm” sunt proiectaţi pe firmament, în zboruri evanescente, pegaşi cu ochi de astru. Imaginea ochiului-astru revine şi-n „Înotătorii”. Alături de ochiul-frunză, ochiul-fluture din pictura lui Ţuculescu, iată la artistul gălăţean ochiul-astru, ingenioasă metaforă a spiritului adâncurilor cosmice şi a însăşi esenţei creaţiei. În pictură, elementele sunt ordonate în compoziţii realizate cu o pastă groasă, suculentă, uneori aşezată direct din tub, alteori cu pensulaţii frământate, în maniera expresioniştilor. Culorile sunt când dramatice, ca valurile unei mări cuprinse de furtună („Căderea lui Oedip”, „Columbina”, „Nocturnă”, „Sfinx izgonit”), când explozive, dobândind sonorităţi muzicale ( „Izvorul vieţii, „Vis matinal”, „Izvorul cailor”). Uneori, în acest univers insolit, se strecoară ecouri ale artei noastre populare şi medievale, descifrabile fie în culoare, fie în prezenţa unor elemente de ceramică de Cucuteni, ornamentică sau de arhitectură. Alteori aceste elemente rămân total neidentificabile, fiindcă autorul le-a asimilat atât de profund încât ele s-au topit în creuzetul propriei creaţii.
Bibl.: Corneliu Stoica, Artişti plastici de la Dunărea de Jos, Editura Alma, Galaţi, 1999; Corneliu Stoica, Întâlniri confortante, Editura Sinteze, Galaţi, 2007; Valentin Ciucă, Un secol de arte frumoase în Moldova, Editura Art XXI, Iaşi, 2009; Oameni în memoria Galaţiului (coordonator, prof. Zanfir Ilie, director al Bibliotecii Judeţene „V. A. Urechia” Galaţi), Editura Axis Libri, Galaţi, 2010; Valentin Ciucă, Dicţionarul ilustrat al artelor frumoase din Moldova 1800-2010, Editura Art XXI, Iaşi, 2011; Corneliu Stoica, Popasuri ale privirii, Editura „Sinteze”, Galaţi, 2013.