atelier
Artistul Adrian Sandu lucrează într-un muzeu. Propriul său atelier se află în clădirea instituţiei. În 2015 Adrian Sandu şi-a mutat pentru o vreme atelierul în spaţiul de expunere al muzeului, făcând din această dislocare un eveniment temporar. Atelierul privat a fost „transportat” în galeria unui muzeu, publică. Atelierul unui artist stă de obicei la el acasă, „în atelier”; însă dacă până acum spaţiul de lucru al lui Adrian Sandu se afla la propriu în muzeu, cu această ocazie el stă în muzeu la figurat, ca şi cum un spaţiu de display al instituţiei ar primi o nouă înfăţişare, ca şi cum muzeul ne-ar arăta un exponat cu eticheta „Atelier de artist”, un tableau vivant cu scene tipice din filmul the artist at work.
Într-adevăr, dacă spui atelier spui the artist at work. Dar atunci te poţi întreba: ce face artistul Adrian Sandu în „noul” său atelier amplasat în ultimele două săli ale spaţiului de expunere din cadrul Complexului Muzeal din Arad? Arta este ceea ce face un artist pur şi simplu sitting around in the studio, zice Bruce Nauman. Dacă eşti gravor – sau pictor, sau sculptor – lucrurile sunt simplificate de condiţionarea tradiţională a meseriei. Un pictor ştie ce are de făcut atunci când îşi petrece timpul în propriul său atelier. Însă pentru artistul contemporan generic, adică pentru cineva care-şi desfăşoară activitatea într-o post-studio era, lucrurile se deschid, se complică. Artistul acesta face tot felul de chestii în atelier. De unde întrebarea pe care şi-o punea Nauman: dacă nu eşti pictor, adică dacă nu întinzi pânze şi nu prepari uleiuri, dacă nu performezi protocolul de laborator al unui mediu artistic cu ritualuri şi tabieturi vechi şi consacrate, bine bătătorite, atunci cu ce te ocupi de fapt stând în atelier, ce faci mai exact atunci când îţi petreci timpul acolo?
Mutând calabalâcul atelierului său de gravor şi pictor în sala de expunere a unui muzeu, Adrian Sandu formulează această întrebare şi acomodează deja, cu blândeţe şi fără emfază, un posibil răspuns. Deşi nu mi s-a părut că întrebările şi răspunsurile par să însoţească emoţional şi să conteze în acest transfer, ci mai degrabă dorinţa artistului de a face mişcarea sub ochii noştri, sub ochii altcuiva decât el însuşi. Şi e interesantă „deplasarea” lui Adrian Sandu către pictură şi expunerea ei odată cu deplasarea atelierului său. Ca grafician, să faci pictură e o eliberare şi totodată o pierdere de sine, trecerea de la rigoarea şi disciplina detaliată a unei imagini controlate şi bibilite cum e adesea imaginea grafică, la relativa debandadă eliberatoare a unei imagini picturale (deosebire ieşită şi din faptul că cele două medii au istorii apropiate şi paralele, dar uşor diferite). Pentru mulţi graficieni pictura e un miraj, a o practica e o ieşire din sine, o angajare [angajarea] într-un alt fel de relaţie cu imaginea.
O altfel de relaţie e încercată atunci când mulţimea de grafeme, semne şi X-uri, mărci grafice, gogoloaie, pete, dungi, mici aglomerări, mici dispersări, elementele infime ale limbajului său de grafician, toate acele forme antropomorfe primitivizante, robotizate, umanozi din puncte, linii, grile, figuri, urme, un abstract cu fantasme de figurativ (şi de street art), atunci când toate astea, deja hibride şi eterogene, se hibridizează încă o dată, se fluidizează într-un nou colaj în care sunt prefigurate de data asta in plain view siluete figurative printre griuri colorate. Pictura e o încercare curajoasă la Adrian Sandu; ea menţine ceva din figurativul recent românesc, dar lansează şi promisiunea de a fi ceea ce e, neîngrădită de acest reper sau de vreun altul. E o încercare, o ieşire, o deschidere, o declaraţie. Adrian Sandu spune asumat că vrea să facă pictură şi la un artist acesta e un zvâc meritoriu, demonstrează o dorinţă de autonomie no matter what.
Sunt de fapt mai multe serii de lucrări puse uneori laolaltă, alteori dispersate în cele două încăperi, una lungă cu cap de perspectivă, maiestuoasă în felul ei, cealaltă un apendice mic. Unele lucrări stau înrămate, cuminţi, la perete, altele sunt aşternute pe jos, celelalte atârnă pe perete. E şi seria caselor şi calcanelor cu dungi colorate, o frumoasă picturalizare a unei serii fotografice. Magenta, violet, griuri peste tot. O microinstalaţie simpatică cu plăci transparente acoperite de dungi colorate reia motivul stas al calcanelor, picturale sau grafice. Minuţie, sensibilitate a detaliului, moderaţie şi discret control al compoziţiilor. Vocabularul caleidoscopic al acestor grupaje de lucrări migrează de la unul la altul, pictura e uneori grafică, desenul şi grafica au de multe ori carnozitatea cromatică a picturii. Într-un fel, tăind acum această transversală prin istoria atelierului său, devine plauzibilă picturalizarea imaginilor lui, gustul pentru pictură. În galeria muzeului, atelierul se deconspiră, îşi devăluie etapele şi vârstele.

galerie
A-ţi muta atelierul într-o galerie, adică într-un non-atelier, atrage atenţia asupra relaţiei, de proximitate şi de distanţă în acelaşi timp, dintre work-room şi show-room. Arta contemporană mizează de multe ori pe confuzia lor (e ceea ce s-a numit institutionalised studio activity: puzderia de rezidenţe, de programe muzeale care facilitează umplerea spaţiilor de expunere cu rezultatele sau cu procesul însuşi prin care artiştii iau în posesie acele spaţii ca ateliere proprii de lucru). În multe expoziţii, în multe lucrări de artă contemporană întrevezi de fapt ateliere dislocate, ateliere miniaturizate, deghizate. Sau invers, atelierele unora dintre artişti arată ca nişte show-room-uri, sunt mici expoziţii, display-room-uri abil amenajate, pentru care tradiţionala vizită la atelierul artistului, the studio visit, rămâne un reper socio-profesional (şi financiar) esenţial.
Atelierul lui Adrian Sandu arată normal, e un atelier recognoscibil în tipologia lui. Ordonat, umplut cu o anume cumpătare, un spaţiu deloc mare, uşor umbros şi răcoros, respiră aerul unui ambient creat pentru a fi folosit atât cât este necesar, nu mai mult, nu mai puţin. E un spaţiu echilibrat şi armonios (şi asta, dimpotrivă, ar putea să-l facă puţin atipic printre atelierele de artişti). Stative, rafturi, masă de lucru, scaune, capre, şevalet, lampă, tuburi de acrilic, presă, plăci, sticle, sticluţe şi sticloanţe cu substanţe colorate în ele, şasiuri, pânze, mape, dosare, bibliorafturi, materiale de lucru, hârtie (obsesie centrală a unui artist format ca grafician) – toate au plecat din acest atelier şi s-au relocat în galeria muzeului. În noua locaţie s-au rearanjat, şi-au recompus distribuţia în spaţiu şi redefinit relaţia dintre ele. Atelierul lui Adrian Sandu din galeria muzeului din Arad e de fapt o instalaţie iar economia ei are a face cu ceea ceea ce Brian O’Doherty identifica drept colaj: transferul atelierului unui artist în galerie e un colaj. Lucas Samaras făcuse asta în 1964, când îşi mutase atelierul, incluzând propriul dormitor, într-o galerie de artă.
Mitologia atelierului se opune în multe privinţe mitologiei galeriei. Este opoziţia dintre „viu” şi „mort”, dintre autenticitate, nemediere şi contextualizare, condiţionare mediată, dintre naturaleţe şi poză. Poate cel mai important, e opoziţia dintre prezenţa şi absenţa artistului. Te duci la atelierul artistului ca să te vezi cu el, să-l întâlneşti în mijlocul propriilor lucrări; te duci la muzeu nu ca să-l vezi pe artist, ci ca să-i vezi lucrările. Cu toate astea, Adrian Sandu decide să rămână prin preajmă în galeria-atelier; apare, se mişcă de colo colo, se apucă de lucru, stă în spaţiu pe toată durata experimentului dislocării. Dacă te duceai la muzeu, puteai da peste el acolo, se putea intra în vorbă cu el în sala-atelier. Nedumerire: de unde nevoia aceasta de afişare, dezvăluire, autenticitate şi directeţe aduse dincoace, în faţa uşilor închise? Şi de ce sub această formă?
Atelierul e un excelent interstiţiu, membrana poroasă prin care exteriorul, publicul, contextualul pătrund în enclava interiorităţii artistului, chiar cu mult înainte de expunerea lui în afara mediului său de lucru. Deşi „zilele noastre” înseamnă „post-studio era”, atelierul are în zilele noastre un moment favorabil paradoxal, reflectoarele îl iau azi în colimator şi îl scot în evidenţă. Arta contemporană spune de zeci de ani că ideologia atelierului e învechită, anchilozată, demodată, un vestigiu modernist de care nu mai avem nevoie. Cu toate astea atelierul de artist e la modă, din nou. E sexy, e cool pentru gustul unui recent return to practice, return to hands-on (şi asta e şi una din explicaţiile pentru succesul fulminant al picturii în prezent). Într-adevăr, Atelierul e o veche marotă a lumii artei, o mega-instituţie dusă până la ultimele ei consecinţe, până la înfrângere şi dispariţie, metamorfoză şi epuizare de sine. Dar la fel e şi Expoziţia, o altă mega-instituţie, vehicolul istoriei artei contemporane, mediul prin care ea se face cunoscută. Principala preocupare a lumii artei de azi e să facă, să vadă, să medieze şi să gestioneze expoziţii. Or atunci când îşi mută atelierul în spaţiul de expunere al muzeului din Arad, Adrian Sandu vrea să evite, să ocolească – şi asta e important pentru el – Expoziţia. Atelierul lui ocupă un spaţiu care nu-i aparţine, care îi revine de drept Expoziţiei, dar mişcarea lui e ca o înlocuire, ca o schimbare de roluri, ca şi cum repertoriul scenei ar ceda locul repertoriului culiselor.

dislocare
Acelaşi Brian O’Doherty spune că atelierul este pentru artist atât locul în care el scapă, cât şi locul de care scapă. Simbolic: să scapi de încărcătura lui iconică, de mitologia lui, de povara culturală pe care o aşează pe umerii tăi. A pleca din atelier sau a lăsa atelierul să plece. În mod obişnuit, dacă e ceva care pleacă din atelier, nu e niciodată artistul, ci e lucrarea de artă; artistul şi atelierul rămân, simbolic, tot acolo, doar lucrarea o ia din loc, dezertează, trădează închiderea, părăseşte, lasă totul în urmă. Galeria e de vină separând artistul de propriile lui lucrări. În cazul lui Adrian Sandu, întreg atelierul o ia puţin din loc, cu lucrări şi cu artist cu tot, ca şi cum locul atelierului, stricta lui localizare, n-ar mai conta.
Daniel Buren a dat câteva din cele mai rezonante definiţii ale atelierului, nu întâmplător într-un moment istoric în care atelierului ca spaţiu de muncă şi producţie al artistului i se cerea să se redefinească, să se vadă şi să se gândească, să se asume pe el însuşi ca un spaţiu ideologic, simbolic, un spaţiu al relaţiilor de putere, investire şi mitologizare al artei. Este eaxct epoca în care Lucas Samaras îşi muta atelierul într-o galerie. Atelierul e un spaţiu privat, staţionar, ne reaminteşte Buren, unde sălăşluiesc acele obiecte manipulabile, portabile, care-l vor părăsi la un moment dat. Vor pleca abandonând un spaţiu închis, pe care-l definiseră până atunci, pentru un spaţiu mult mai mare, dar care este, de fapt, unul încă şi mai închis: lumea artei, the artworld. Lucrarea de artă nu poate fasona lumea mare a artei aşa cum fasonase, modelase sau inspirase aerul atelierului din care a descins. Poate tocmai de aceea, Adrian Sandu preferă să lase să plece tot: şi lucrările, şi materialele de lucru, şi atelierul ca atare, şi el însuşi odată cu ele. Toate astea trec dintr-o încăpere în alta a muzeului şi nu e o mutare apoteotică, ci simbolică. Dislocarea atelierului lui Adrian Sandu e de fapt o ieşire simbolică din atelier: efectiv, artistul nu-l părăseşte, dar în loc obligă atelierul ca atare să se părăsească pe sine, poate chiar să se schimbe.

privitor
Una din problemele pe care Adrian Sandu le-a anticipat şi asumat mutându-şi atelierul, este problema privitorului. Ce e de făcut cu el? Cui, dacă nu privitorului, i se adresează această mişcare de translaţie a atelierului de artist? Atelierul nu doar iconicizează, legitimează şi mitologizează artistul, dar conferă privilegiu şi privitorului care pătrunde în el, îl eroizează şi pe acesta: câţi au onoarea să vadă ce se întâmplă acolo înăuntru cu artistul, cu arta lui, cu mâinile lui, cu corpul şi mintea lui? Şi atunci, cu cine şi cu ce se întâlneşte vizitatorul la muzeul din Arad, cu artistul în propriul atelier, cu artistul în propria expoziţie? Cu un atelier devenit exponat, avându-l pe artist ca animator, ca un fel de sufleur care dirijează din off scena unei întâmplări, unei întâlniri dintre două personaje, vizitatorul muzeului şi atelierul artistului? Unii dintre noi mergem la muzeu şi vedem expoziţiile din el pentru a putea fi singuri, absorbiţi de noi înşine, în ambianţa creată de imagini, pentru a putea fantasma acomodaţi de imagini, pentru a fi mai conştienţi de prezenţa noastră într-un spaţiu tăcut care ne primeşte şi ne împresoară. Display-ul contează, prezenţa artistului undeva prin preajmă contează, ele ţes textura experienţei privitorului. Instalaţia lui Adrian Sandu, re-instalarea propriului atelier, seamănă cu o reconstituire, o istoricizare a prezentului sub ochii noştri. Are aspectul unei period-room: acea sală de muzeu care reconstituie fidel istoric ce făcea un artist la el în atelier în anul 2015, în Arad, România.

muzeu
Muzeul din Arad, ca muzeu, nu iese „neafectat” din această întâmplare. Din câte ştiu, Adrian Sandu nu şi-a propus să-l ia drept ţintă a acţiunii lui, însă el devine una, colaterală (curatoarea Judit Angel, lucrând în acelaşi muzeu la începutul anilor ’90, l-a luat în bătaia puştii ceva mai direct, în mod programatic, de pildă într-un video care o filmează plimbându-se lent prin sălile-vagon ale expunerii lui permanente). De altfel, Adrian Sandu lucrează nu doar în ci şi la muzeu – organizează expoziţii temporare acolo, exact în spaţiul pe care acum îl ocupă el însuşi cu atelierul lui. Sala evenimentelor temporare încheie cumva, pe acelaşi palier al clădirii, parcurgerea lungului şir al expunerii permanente a muzeului. Atelierul lui dislocat a putut fi văzut de Noaptea Muzeelor (ocazie cu care în anii precedenţi Adrian Sandu obişnuia să organizeze în acelaşi spaţiu workshopuri de gravură, evenimente pe undeva înrudite semnificativ acţiunii de acum). În muzee există Ziua porţilor deschise, după cum în comunităţile de artişti se practică Ziua atelierelor deschise. Relaţia artistului Adrian Sandu cu spaţiul în cauză trece şi prin curatorul din el. Mutându-şi atelierul într-un spaţiu de expunere, el devine fără să vrea (sau dimpotrivă) propriul său curator, în toate sensurile termenului. Nu doar că îşi autocoordonează acţiunea şi îşi autoadministrează instalaţia, dar îşi şi ia din nou în grijă propria grădină: flirtul atelierului său cu muzeul, odată mutat, e şi pe linia depozitării, a stocării şi protejării artei, funcţii vechi pe care şi atelierul şi muzeul le exercită în slujba artistului.

Dacă atelierul ca spaţiu tradiţional de lucru fusese fasonat de solicitările activităţii artistice în felul în care o meserie fasonează un atelier meşteşugăresc (analogia vine de la cele două sensuri ale termenului „atelier”, o analogie între artă şi muncă, artă şi producţie), în prezent atelierul artistului este self-made. Poate că „ieşirea” lui Adrian Sandu din propriul atelier, acest nou atelier vechi al lui, self-made şi self-fashioned, este modul lui de a se vedea pe sine din exterior prin faptul că e văzut de alţii lucrând. El se vede pe sine ca artist prin expunerea propriului atelier vederii celorlalţi; ochiul celorlalţi căzut asupra tabieturilor, ritualurilor şi recuzitei propriului atelier este ochiul lui însuşi asupra sa. Ce vede el? Atelierul  nu e doar un spaţiu de lucru, mai e ceva care se întâmplă acolo. Parafrazând-o pe curatoarea Liviana Dan, în legătură cu acel ceva toţi devenim puţin neliniştiţi, nervoşi.

Adriana Oprea – critic arta