Ceea ce atrage atenţia asupra picturii Marinelei Măntescu este tipul de pensulaţie, anume gestualismul care rezultă din ritmica aşezării tuşelor sau din descrierea amplă cu ajutorul unor trasee largi de culoare,  determinand o modificare a perspectivei subiective, o picturalitate pronunţată şi o implicare profund emoţională, care nu înlătură convenţiile estetice, pregnante în orizontul vizual al artistei.  Schimbând de fiecare dată modalitatea de abordare a tratării compoziţionale, conferind astfel o diversificare a imaginii de la o lucrare la alta, incluzând aici şi perspectiva nu neaparat în sensul strict al raportului aproape -departe , ci atitudinea eterogenă pe care o are artista asupra tratării structurale a propriilor lucrări, Marinela Măntescu este în primul rând o coloristă şi o cunoscătoare a secretelor interioare ale picturii îmbinate cu proiecţia subiectivă a spiritului şi cu o recuzită a elementelor participative din universal personal. Pictura sa reprezentând naturi statice şi peisaje în care domină florile şi vegetalul, pentru care elementele structurale sunt motive de nenumarate sugestii tonale ce permit închegarea armonică a câmpului vizual prin raporturi cromatice şi prin aplicarea materiei picturale conform trăirilor afective determinate de motiv denotă o  bună stăpânire a tehnicii de lucru, controlarea raţionala a subiectului plastic, spunându-ne că Marinela Măntescu este o maestră a analizei din subsidiar a culorii aşeazate pe forme interpretate cu largheţea celui care stăpaneste demersul  meseriei, avâd experienţă şi talent, plus acel „ceva” care o distinge în fenomenul plastic actual. Înscriindu-se ca estetică în ereditatea postmodernă şi fiind o practicantă a gestualismului pictural într-o notă personală, înclusă expresionismului ca tendinţă preponderentă în arta sa, având şi o originalitate a abordării stilistice implicând identitatea creatoare în contextul pluralismului stilistic de acum, pictura Marinelei Măntescu are o latură descriptivă, atât în tratarea formei, cât şi în cea a culorii, acestea aflându-se în consonanţă cu dimensiunea senzitivă a artistei. O evidentă recuzită de atelier se detaşează ca fiind preponderentă în abordările frecvente şi o apetenţă pentru nobleţea detaşliului de peisaj unde predomină natura şi, tangenţial, formele arhitectonice creând accente compoziţionale pe registrele orizontale ori verticale. Iubitoare deopotrivă a asimetriei, nu numai a simetriei ce statorniceşte frumuseţea unui instantaneu aşezat în plina pagină, Marinela Măntescu este preocupată şi de ecleraj, de modificarea luminii ori de câte ori o cere motivul, investigând  relaţia cu senzaţia optică, cu valorile tonale pe care aceasta le implică şi le poate transforma, interacţionând cu totalitatea mijloacelor de expresie consensuale în determinarea finală a lucrarii.   
Forţa sugestivă, obţinută cu ajutorul culorilor puternice de factură expresionistă, calde ori reci sau mai potolite în tente grizate, printr-o pregnanţă voită a luminii care evocă misterul unui amănunt cum ar fi spaţiile cuprinse între tijele unor orhidee sau catifelarea fructelor aflate în deplinătate biologică, permiţând artistei un joc cromatic integrat unei puternice expresivităţi, creează o polemică între acţiunea raţională şi stilizarea sistemului de forme ce determină încărcătura emoţională a demersului vizual.   Gestul liber, controlat de mişcarea imprimată prin culoare, prin ritmica distribuţiei acesteia pe întreaga suprafaţă de pictat, prin tuşele reduse ca întindere sau prin cele extinse care unesc mijloacele de expresie iniţiale, detaliile aflându-se în zona  nonfigurativului, are drept consecinţă abstragerea lumii concrete şi accentuarea aplicabilitaţii procesului conceptual aflat în spatele delimitărilor formale şi al afectelor. Această atitudine avută de Marinela Măntescu în fata pânzei se datorează şi perioadei de formare sub îndrumarea a doi dintre maeştri picturii româneşti, Corneliu Baba şi Marius Cilievici, de la primul moştenind rigurozitatea compoziţională şi figurativul condescendent, iar de la celălalt, interpretarea condusă la esenţă. O ghitară, un ceas, un şemineu sugerând un interior plin de romantismul unor vremuri nostalgice sau spectacolul unic de care este capabil vegetalul, mai ales structurile florale, a căror poezie este surprinsă în amănuntele cele mai intime, sunt susţinute de ritmul continuu sau discontinuu al tuşelor, de asimetrie şi simetrie ca mijloace evidente de analiză, din care nu lipsesc contrastele aşezate într-o formulă ce avantajează mişcarea permanentă a planurilor lucrarii ca particularităţi ale picturii Marinelei Măntescu. Există compoziţii în care o amplă linie şerpuitoare se detaşează arătandu-ne libertatea eului liric, tendinţa artistei spre zone ale absolutului. Această dezlănţuire apărută din latura dionisiacă a trăirilor sale se răsfrânge implacabil asupra naturii factice pe care Marinela Măntescu o transformă prin intermediul tensiunilor cromatice, definitorii pentru demersul estetic specific. Nudul sau personajul feminin sunt motive de valorare a petei de culoare, de evaluare a desenului, de evidenţiere a suprafeţelor sintetice ale culorii, acestea alăturându-se în ansamblul operei artistei detaliilor de interior, curţilor pline de flori, posesoare ale unei atmosfere pitoreşti, distingându-se prin alternanţa petei de culoare cu ritmica trăsăturii de penel ce creează mişcare şi un areal compoziţional  incluzând spaţiul figurativ şi deopotrivă pe cel nonfigurativ, ambele asociindu-se admirabil şi determinând unitatea compozitionala a imaginii.
de Ana Amelia Dincă