Michael Lassel: arta trompe l’oeil, la cote maxime în actualitate

Text de Marina Roman

Fotografii de

Vizitatorului care intră într-o expoziţie Michael Lassel îi e dat să trăiască experienţa Fabulosului. Spaţii ireale, congruente însă cultural cu realitatea subiectivă a fiecăruia dintre noi. Oameni în posturi imposibil de regăsit în propria lor viaţă. Personaje animaliere sau antropomorfe al căror joc, anulând diferenţa specifică, atacă genul proxim al cunoştinţelor noastre despre lume şi viaţă. Combinaţii stranii de hârtie, lemn şi sticlă, şi piatră, şi metal… Toate acestea sunt elemente ce alcătuiesc “Lumi analoge”. Perfect desenate. Pline de lumină şi culoare. Arta trompe l’oeil, la cote maxime în actualitate.
“Analoge Welten” este poate cel mai reprezentativ generic pentru opera acestui remarcabil pictor de origne română care s-a stabilit, din 1986, în Germania. Este, de asemenea, titlul personalei deschise în luna mai a acestui an la Tiny Griffon Gallery din Nürnberg, apoi, în perioada 25 iunie-24 iulie, la Consulatul General al României de la München – curator: Cristina Simion, totodată şi managing partner la Tiny Griffon Gallery. Într-un recent interviu acordat cu prilejul celor două evenimente expoziţionale, întrebat de Cristina Simion, de astă dată în calitate de jurnalist , dacă se defineşte „ca un artist german cu originea în România”, Michael Lassel a răspuns exemplar: „Ca persoană, sunt născut în România (în 1948, în comuna Logig n.n.), dintr-o familie de saşi, şi trăiesc în Germania – sunt cetăţean german. Ca artist, eşti format de o societate, iar această perioadă de formare s-a întâmplat în România. Societatea în care m-am format nu mai există. O revăd cu ochii minţii, ca pe o societate coaptă şi curată, desigur nu în sens politic, ci în sensul unei educaţii şi al unei morale sănătoase. Rămân recunoscător acelui mediu în care m-am putut dezvolta.” La fel de impresionant este şi răspunsul la următoarea întrebare: „Ce figură v-a dominat copilăria? Fără îndoială, bunicul patern, furnizor de cai al Casei Regale a României. Înainte de asta, trăise peste un deceniu în Statele Unite ale Americii. Un om curajos care a ajuns înstărit. A fost unul dintre fondatorii hergheliilor de la Rădăuţi şi de la Mangalia; de la el mi-a rămas dragostea pentru cai.” Consemnez aceste cuvinte pentru că ele dezvăluie una dintre calităţile cele mai de preţ ale pictorului: respectul şi iubirea pentru cei de dinainte şi dorinţa de a rămâne în legătură cu ei, material şi, mai ales, spiritual. Cred că tocmai această calitate aduce în opera lui Lassel arhetipul şi structura clasică.
Cu prilejul deschiderii expoziţiei de la München, Radu Boroianu, preşedintele Institutului Cultural Român, a remarcat faptul că, pentru Michael Lassel, „arta nu poate fi decât desăvârşită, aşa cum încă din vremea studenţiei a cunoscut-o în pânzele lui Jan van Eyck, ale ucenicului său, Rogier van der Weyden (cunoscut şi sub numele de Rogier de le Pasture), ale lui Hans Memling sau chiar Hugo van der Goes. Acurateţea descrierii, materialitatea fiecărui detaliu şi un anume monumentalism se regăsesc şi la el, desăvârşit.”
Structuri ale imaginarului, lumile lui Michael Lassel par a avea, chiar de la primul contact vizual, legături puternice cu o reprezentare ştiută nouă. Sunt cu totul noi, dar, în acelaşi timp, familiare. Deloc paradoxal: sunt… lumi asemănătoare, corespondente!
Privindu-i lucrările, mă întorc de fiecare dată, cu aparte emoţie la „Die Schlacht von St. Adeln” („Lupta Sfântului Adeln”). În planul doi al ceea ce pare a fi o arenă din mijlocul căreia răsare, în plan apropiat, grupul statuar alcătuit din trei personaje – „Sfântul Gheorghe în luptă cu balaurul!, i-am strigat şoptit Cristinei Simion, şi, poate, Don Quijote?!” –, un spaţiu clasic alcătuit din coloane şi arcade îşi închide orizontul în fundal cu striaţii de lemn. „Aşa-i! Poate fi, mi-a răspuns Cristina, dar aici Lassel a pictat acum doi ani povestea unui prieten care a pierdut lupta cu o boală cumplită.” Un bărbat, călărind cu ultimele puteri un centaur ostil, încearcă să ucidă, cu o pensulă uriaşă pe post de suliţă, un balaur aproape sfinx. Materia din care sunt zidiţi şi centaurul, şi bărbatul aproape căzut este lemnul. Monocrom, cald şi neted, aproape strălucitor, cu şuruburi şi articulaţii mecanice. Răului, bolii, îi este rezervat spectaculosul: diavolul, dragonul-sfinx este emailat în dominante de albastru şi roşu. Dominante de albastru şi roşu… Mi-e imposibil să nu fac aici recurs la… persistenţa memoriei, o inevitabilă, pentru mine, paranteză cinematografică: filmul „La Traviata” (1983), pentru a cărui ţesătură dramaturgică regizorul Franco Zeffirelli a ales opoziţia albastru-roşu.  
Dar, despre „Die Schlacht von St. Adeln”, dr. Milan Chlumsky spune că poate fi o criptare a numelui unui fost sat care acum este încorporat oraşului Fürth, în care trăieşte pictorul acum: Stadeln, loc în care a avut loc în timpul Războiului de 30 de ani, în 1632, o decisivă bătălie sângeroasă între armatele suedeze conduse de Gustav al II-lea şi comandantul Boemiei, Albrecht von Wallenstein. Gustav Adolf a murit în lupta de la Lützen, în 1632, iar Wallenstein va fi ucis din ordinul împăratului. În Nürnberg, tot ce a adus războiul nu a fost decât ciuma, scrie dr. Chlumsky. Astfel, pentru mine titlul aceastei lucrări se traduce: „Lupta Sfântului Adeln”. De-ar fi să traduc articolul dr. Chlumsky, aş spune„Bătălia Sfântului Adeln”. Ilimitat simbolică opera unui mare artist permite varii interpretări.
Iar impactul este cu atât mai puternic, cu cât ne apropriem sistemul în care o percepem: „Este interesant, mai  spunea Radu Boroianu – cel care, împreună cu Mihai Covaci, a expus la European Art Gallery în 2010, pentru prima dată la Bucureşti, lucrările lui Michael Lassel –, cum hiperrealismul, curent apărut cu mai bine de 60 de ani în urmă, câştigă azi din ce în ce mai mult teren. O explicaţie este de găsit în noile tehnologii: gândiţi-vă cum s-a perfecţionat imaginea pentru jocurile pentru calculator şi cum cinematograful s-a lăsat cucerit de tehnica 3D. Cred că, deşi acum în lume sunt puţini artiştii care pictează în trompe l’oeil, în curând numărul lor va creşte simţitor, pentru că, inevitabil cererea venită din partea iubitorilor de artă şi, mai ales a viitorilor iubitori de artă va fi din ce în ce mai mare. Atât generaţiile care s-au acomodat cu noile  tehnologii, dar mai ales generaţiile care s-au născut în această paradigmă au tendinţa firească de a-şi prelungi confortul şi în artă. Dacă, aşadar, va creşte cererea, ar fi, cred, normal, ca din ce în ce mai mulţi artişti să se convertească la această uimitoare tehnică. Pe care o vor folosi, fie… clasic, aşa cum face Michael Lassel, fie că vor dori să ajungă la un rezultat similar, folosind însă tehnica digitală.“
Recunosc, eu resimt două feluri de emoţie: cea directă, a realităţii nemijlocite sau a unei opere de artă care acţionează aproape visceral asupra mea şi emoţia subtilă, conceptuală, a tuturor elementelor care concură în realizarea unui text poetic (în definiţia lui Tudor Vianu). Şi, iarăşi recunosc, o prefer pe cea din urmă. Doar aşa pot mărturisi de ce întâlnirea cu opera lui Michael Lassel este pentru mine motiv de indicibilă bucurie.
Este o operă care pretinde îndelungă adăstare în faţa lucrărilor, o cunoaştere nesimulată a vaste spaţii culturale şi, în primul rând, răbdarea de a căuta, într-un puzzle sui-generis, detaliul revelator. Pentru mine, prezenţa, în cele mai neaşteptate contexte a unui asemenea item, devine esenţială. Hârtia, de pildă. Hârtia brută sau coala de hârtie velină pot da cheia în care trebuie citit mesajul. O regăsim ironic în fundalul lucrării „Ehebrunnen” („Fântâna căsătoriei”) sau ca un fel de faţă de masă în „Schöner Brunnen” (Frumoasa fântână”) şi în „Bankier in guter Gesellschaft” (Bancher într-o bună companie”). Regăsim hârtia şi o putem traduce cu sensul de vanitas vanitatum în „Die Eintracht” („Concordia), ca suport de lucru, sau în „Bau und Verfall der Kathedrale” („Construcţia şi degradarea catedralei), ca element constitutiv al construcţiei…
Fascinanta călătorie în lumile lui Michael Lassel continuă: următoarea expoziţie va fi organizată de Institutul Cultural Român de  la Berlin.