O zi însorită de început de vară mi-a adus o delectabilă experiență. O vizită în atelierul unui artist matur în care poți vedea în doză compactă jumătate de secol de creație plastică. Un asemenea privilegiu, cu artistul însuși ca ghid, bate orice vizită în orice muzeu. Iar ospitalitatea și generozitatea lui Vladimir Dan Predescu au fixat acea după amiază într-una dintre cele mai plăcute amintiri din plastica bucureșteană, care se scufundă domol către baza pe care se ridică personalitatea de admirator și consumator de artă a subsemnatului.

M-a delectat și m-a contaminat plăcerea cu care sculptorul însuși își atingea, își mângâia lucrările în timp de îmi dădea detalii despre una sau alta. Aproape că vedeam un subtil schimb energetic între creator și creația sa la mult timp după ce truda realizării s-a încheiat. E o legatură tactilă evidentă între pietrele și bronzurile lui Vladimir Predescu și el. Sunt o dovadă palpabilă a unei vieți de muncă și satisfacții și un vehicol glisant pe aza timpului care îl duce pe autor și pe oricine i se alătură în anii secolului XX care ne par din ce în ce mai multora dintre noi parte ai unei istorii îndepartânde. Am călătorit în trecut și înapoi datorită lui Vladimir Predescu. Și pentru asta îi mulțumesc.

(Text și fotografii de Mihai Constantin) Curtea atelierului din Pangratti, păzită de ”stâlpii” lui Vladimir Predescu dar și de un enorm și fioros dulău. Un Eol, parte a uneia dintre temele fundamentale din opera sculptorului. Seria în bronz inspirată de Divina Comedie dantescă, un alt pilon pe care stă opera lui Vladimir Predescu. ”Sculptorul care își mângâie opera”. Un prilej de bucurie și de eternă (re)descoperire a creației.