Doina Uricariu şi Vladimir Bulat, Antonovici 1911-2002: Sculptor on Two Continents, prefaţă de Alain Bosquet, ediţie bilingvă în română în engleză, Editura Universalia Publishers, New York, 2011
Constantin Antonovici, un sculptor pe două continente

Text de Florin COLONAŞ

Anii dictaturii comuniste ne-au îndepărtat de mulţi dintre conaţionalii noştri, aflaţi pe alte meleaguri. Despre unii mai ştiam câte ceva, despre alţii aflăm abia acum şi nu contenim să ne mirăm câţi oameni de valoare a dat pământul românesc. În 2011, editura „Universalia Publishers” editează, sub îngrijirea a doi oameni de cultură, somptuosul album Antonovici (1911-2002), sculptor pe două continente. Cei doi autori, Doina Uricariu, scriitor şi editor cu o prestigioasă activitate împreună cu criticul şi istoricul de artă, Vladimir Bulat, întocmesc un foarte documentat şi voluminos tom de 360 pagini, in quarto, cu sute de fotografii color, tipărit pe o hârtie de calitate şi cu o machetare corespunzătoare, legat în pânză albastră şi o elegantă supracopertă. Textul lucrării este cules bilingv, în engleză şi română şi este structu-rat în trei mari capitole: descoperirea operei lui Antonovici, traseul biografic şi o parte finală, care cuprinde, printre altele, şi un catalogue raisonné, ca şi un studiu al unei cunoscute esteticiene, Nina Stănculescu, despre „Tandreţea tactilului”, ca un adevărat pandant al studiului introductiv semnat de cunoscutul poet şi critic de artă francez, Alain Bosquet. O lucrare demnă de toată lauda, în care munca autorilor s-a dovedit nu numai de mare nobleţe sufletească, dar şi rodnică, studiul monografic fiind atent elaborat, iar orizontul oferit celui ce parcurge paginile este cât se poate de generos în privinţa operei şi vieţii artistului.

Ajunge la Paris, unde se stabileşte pentru patru ani, devenind învăţăcel al gorjeanului Constantin Brâncuşi

Constantin Antonovici s-a născut în judeţul Neamţ, a studiat la Academia de Artă din Iaşi, fiind coleg de an cu sculptorul Iftimie Bârleanu şi pictorul Petru Hârtopeanu, având ca profesori pe sculptorul Ioan Mateescu şi pictorul Nicolae Tonitza. Va câştiga concursuri pentru diferite aşezăminte bisericeşti, culturale sau administrative, va călători cu multe peripeţii în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale, dar va avea prilejul să fie şi în preajma unor oameni de mare talent, ceea ce, fără discuţie, îi vor influenţa nu numai viaţa, dar, bineînţeles, şi opera. Are posibilitatea să-l cunoască la Bucureşti pe sculptorul croat Ivan Mestrovici, care va realiza cele două statui ecvestre ale regilor României şi pe cea a lui I. Brătianu. Apoi, merge la Zagreb, unde se va şcoli în atelierul maestrului.

Era cât pe ce să fie executat de Gestapo, pentru refuzul său de a îmbrăca uniforma „SS”

Vremurile fiind înnegurate de cizma războiului, va pleca la Viena, unde va zăbovi în atelierul profesorului de la „Akademie der Bildenden Kunste”, Fritz Behn (1870-1971), căruia avea să-i devină chiar asistent, la catedră. Asta se întâmpla în 1942, după ce în 14 august 1941 era cât pe ce să fie executat de Gestapo, pentru refuzul său de a îmbrăca uniforma „SS”. Avea să mai călătorească, căci, aşa cum notează Vladimir Bulat, era „aventurier şi deambulatoriu” . În 1947, ajunge la Paris, unde se stabileşte pentru patru ani, devenind învăţăcel al gorjeanului Constantin Brâncuşi, fiind unul din numeroşii elevi al celui care a dat un nou sens sculpturii moderne. Atelierului din Impasse Ronsin 11, îi trecuseră pragul Modigliani, Noguchi, Miliţa Petraşcu, Irina Codreanu, Margareta Cosăcescu, Sandra Kessel. Una dintre primele încercări, la care meşterul de la Hobiţa l-a supus pe noul venit, a fost „proba de foc” a tăierii unui lemn. Un amănunt deloc de neglijat este acela că Brâncuşi utiliza doar lemn vechi, foarte scump, pe care-l tăia şi-l fasona singur, neavând încredere în altcineva. Ei bine, a fost un succes! Aşa că maestrul i-a spus discipolului să continue, el ocupându-se de cele gospodăreşti, în rolul de bucătar. Amuzant este faptul că Antonovici, până la vârsta de 17 ani, s-a numit Bucătaru’, iar de la acea dată a fost adoptat de Iacob Antonovici, schimbându-şi numele, la acel moment. O chestiune interesantă este faptul că „nea Costache” era foarte exigent cu bucătăreala, ţinând cu sfinţenie la masa tradiţională, după toate canoanele gospodăriei gorjene. De altfel, şi un vizitator al său, originar din Gorj, eruditul Petre Pandrea, va relata despre acest ritual al mesei. Antonovici a avut noroc că a ales o altă proba dură şi deosebit de riscantă, tăierea lemnului, unde a izbândit, în locul „periculoasei” preparări a bucatelor. Să nu trecem cu vederea episodul unui alt compatriot, avangardistul Jacques Herold, aflat în atelierul brâncuşian, care, după ce a stricat mâncarea de linte a maestrului, a fost dat afară, fără niciun fel de regrete. Nota Antonovici, despre firea maestrului: „Brâncuşi era o fire nervoasă şi impulsivă, însă tot pe atât era şi calculat”.

Influenţa lui Brâncuşi este însă evidentă, nu numai în tratarea subiectului, dar şi în alegerea soclului sculpturilor sale

După patru ani, artistul se va bucura de aprecierea lui Brâncuşi, care-l va recomanda în scris, în 9 mai 1951: „are mult talent pentru sculptură şi lucrează cu îndârjire”. Simplu, dar convingător! Periplul artistic va continua apoi în Canada şi Statele Unite, dar şi cu vizite în România. Prima a fost la Colocviul Brâncuşi, din 1967. Nici nu se putea altfel. De la meşter a dobândit Antonovici adevărata artă, pe care a practicat-o cu pasiune întreaga viaţă. Maestrul său i-a dat acel impuls, care-l va călăuzi în întreaga sa creaţie artistică. A urmat apoi o altă vizită la Craiova, în 1971, la o altă manifestare închinată maestrului şi, în continuare, alte vizite în patrie. Opera lui Antonovici este bogată şi variată ca tematică şi este străbătută de firul roşu al gândirii gorjeanului. Influenţa lui Brâncuşi este însă evidentă, nu numai în tratarea subiectului, dar şi în alegerea soclului sculpturilor sale.
Brâncuşi concepea soclurile cu o grijă deosebită, lucru pe care-l va face şi Antonovici, pentru punerea în evidenţă a lucrărilor. Dacă maestrul a realizat „Măiastra”, elevul a ales o altă pasăre, bufniţa, motiv pe care l-a dezvoltat pe parcursul multor decenii. Interesantă apropierea de această pasăre răpitoare, de noapte, pe care a adoptat-o drept simbol al operei sale! Bufniţa, cea pe care o ştia prea bine din copilăria sa, din ţinutul Neamţ, cea pe care eposul nostru popular o evocă în multe ocazii, cea pe care neîntrecutul povestitor de la Humuleşti o aminteşte nu o dată, va deveni un motiv al creaţiei sale. În Ornitologia poporului român, folcloristul Simion Florea Marian ilustrează cu multe date această pasăre. În evul mediu, de la truverii francezi şi spanioli, La Villon şi până la Ronsard, regăsim imaginea păsării. Chiar în epoca modernă poetul Ferdinand Marc, care se va ocupa de publicarea revistei avangardiste Sagesse, la Paris, între 1927 şi 1931, va pune pe copertă, chiar a primului număr, silueta unei bufniţe. Şi încă un exemplu, pe coperta numărului special  „Les arts plastiques”, dedicat temei „Fantasticul de la Bosch la Magritte”, cu prilejul celei de-a XXVII-a ediţii a Bienalei de la Veneţia, ce credeţi că apare pe copertă? Tot o bufniţă… Bufniţa reprezintă, de regulă, simbolul tristeţii, singurătăţii, melancoliei. În mitologia greacă, ea este cea care retează firul destinului, în cea hindusă este mama, în timp ce în cea chineză este pasărea înspăimântătoare care-şi devorează mama. Există şi acea vorbă, la noi, ca termen peiorativ: „i s-a dus buhul”. În Glossariul Limbii Române din 1871, Laurian şi Massimu, dau cuvântului „bufniţă” şi sensul metafizic al unei persoane retrase, care se bosumflă uşor.
Cu toată covârşitoarea influenţă a statuarei personalităţi a lui Brâncuşi, Antonovici nu rămâne un epigon, acest lucru fiind demonstrat prin osârdia celor care au meritul de a ne fi pus la îndemână această lucrare. Într-un aforism, Lucian Blaga numea drept epigoni, „oameni născuţi dintr-o statuie”, însă în cazul lui Antonovici este vorba despre naşterea unui sculptor, cu o creaţie bine conturată, zămislită din opera unui titan.

Sfantul Iosif cu Pruncul, 1946, Lemn. Detaliu, cu semnatura si data.
Biserica Croatilor, Am Hof, Viena.