Scăparea din expresia “nici nu știi ce pierzi” este tocmai faptul că e adevărată. Mă încearcă acum un ciudat sentiment că aș fi regretat dacă aș fi ratat expoziția lui Florin Șuțu dacă aș fi stiut ce serie provocatoare de pânze a stat pe simezele Cercului Militar Național aproape două săptămâni. Numai că vizita în galerie chiar cu o zi înainte de strângerea lucrărilor mă scutește de sucitul exercitiu sofistic pe care îl las în seama celor care vad acum doar fotografiile din expoziție.

Așa cum simbolic a panotat și artistul chiar în stânga și în dreapta intrării, Aqua Alta ne aduce o dublă postură lacustră: o Veneție ploioasă și populată de cupluri cuibărite sub umbrele – surprinsă într-o călătorie de documentare în noiembrie anul trecut, și o lume plină de lumină și joc de unde care se intinde la gurile Dunării, în golful Musura de pe brațul Chilia pe care îl împărțim cu Ucraina.

L-am regăsit pe Florin Șuțu la fel de minimalist în gestică și în vorbe, așa cum l-am și cunoscut cu ocazia unei precedente expoziții bucureștene pe care am ilustrat-o AICI. Pictorul vorbește însă amplu și pe mai multe limbi prin tablourile sale. Stăpânește la fel de bine mai multe registre plastice într-un fascinant joc al dedublarii artistice. Precum un scriitor care apelează cu egal meșteșug când la proză când la poezie, așa cum îi cer inima, inspirația și împrejurările. Îmi imaginez atelierul ploieștean al lui Florin Șuțu ca un misterios laborator de pictură. Un prag pe care, la invitația plasticianului, sper să-l trec în acest an.

(Text și fotografii de Mihai Constantin)