“Daca in pictura inceputului de secol XX creatorii se concentreaza asupra portretului, interpretat ca o suma de perceptii sensibile, abandonand stringenta redarii traditionale a propriei lor figuri sau a celor din proximitatea lor, artistul contemporan conserva in buna masura forma, dar modifica considerabil viziunea. Ceea ce facea si Gauguin in autoportretul devenit celebru, care nu constituia o figura, cat o reprezentare simbolica (sau metaforica) a propriului destin. Nici Cezanne nu este atras de aspectele descriptive ale unei lumi fenomenale, ci mai degraba de consemnarea plastica a efectelor sensibile pe care un asemenea univers le trezeste in spirit. Nazen adopta o atitudine asemanatoare. Ea se intoarce, proclamand in autoportretele ei unicitatea persoanei cu toata incarcatura ei de stari, angoase si trairi, exaltate sau ascunse. Desi pastreaza datele obiective recognoscibile ale portretisticii libere din traditia postacademista, explorand cu abilitate o lunga serie de experiente stilistice (pe care si le asuma in creatia sa cu detasare si instinct postmodern), Nazen Peligrad foloseste desenul in termeni virtuozi ca pe un ordonator de senzatii. Asa cum il intelegea si il practica un Ingres, de exemplu, sau un Bacon in timpurile din urma. In felul acesta, portretele lui Nazen sparg imobilismul specific artei traditionale consacrate in prima jumatate a secolului trecut. Ea isi refuza, prin primatul acordat interpretarii figurii umane si nu al imitarii ei, atat viziunea fotografica, cat si tendintele distorsionante, anihilante ale figurativismului din arta Occidentului european. Cercetarea ei plastica se concentreaza asupra starii launtrice a personajului (a propriei persoane, deci), a universului de dincolo de imaginea obiectiva a unei figuri. Desi nu o anuleaza cu totul, cum se poate constata in unele dintre autoportrete, artista destructureaza imaginea, o amputeaza expresiv fragmentand-o cu scopul de a ne sugera un anume mesaj, o anume stare de fapt. Expozitia de la Clubul “La Scena” urmareste sa dezvaluie tainele trupului si ale sufletului. In felul acesta, artista exalta o atitudine de absolutizare a individului, a persoanei umane, intr-o constructie cu tente egocentriste ce evoca timpurile portretului psihologic, asa cum l-a consacrat filosofia portretistica a lui Goya. O face prin instrumentarea obstinata a unui gen sortit de multi astazi doar un exercitiu aleatoriu, dar necesar, de atelier al oricarui pictor care isi respecta uneltele si profesia. Autoportretele se indreapta spre copacii fara pic de podoaba vegetala, austeri asadar, pentru a reda ideea de verticala si de axialitate, in a carui scoarta, ca o scorbura, dintr-un copac se deschidea acelasi ochi fatidic, cu aceeasi privire intensa, explorand straturile invizibile ale cosmosului.” Dan StancaMai multe informatii in fisa de artist AICI