Am vrut să scriu un text-chapeau săltăreţ în care să fac poate pe deşteptul aşa cum oricine care nu a fost în Piaţa Universităţii acum fix 25 de ani o poate face. După ce am citit însă textul-mărturie al colegului meu de redacţie TVR Cristi Răuţu, şi am fost captivat de relatare, am râs amar pe alocuri iar la final m-a buşit pur si simplu plânsul, mi-am dat seama că nu am nici ce adăuga şi nici dreptul s-o fac. Mă consolez cu gandul că eu nu aveam pe atunci 22 de ani ci aproape cu zece mai puţin dar nu cred că aş fi avut curajul să merg şi mai ales să rămân in Piaţă în acea zi. După ce mulţimea supusă legilor lui Gustave Le Bon s-a dizolvat, rămânem totuşi cu nişte indivizi, cu nişte oameni datorită cărora comunismul în România a primit brânciul final şi nouă tuturor ne-au adus o lume în care ne putem asuma liber şi succesele şi nereuşitele. Aşa că îţi multumesc, Cristian Răuţu, că inclusiv mie mi-ai schimbat viaţa. (Mihai Constantin)

POVESTEA MEA

de Cristian Răuţu

21 DECEMBRIE 1989, ORA 9.30
Toate străzile din centru erau blocate de oameni, cirezi cenuşii, triste, purtând  o pădure de portrete ale Ceauşeştilor şi lozinci de condamnare a huliganilor din Timişoara. La intersecţia dintre Calea Victoriei şi Republicii (Regina Elisabeta) erau adunaţi activiştii de partid, cu liste în mâini: “Eu am Republica şi 23 August”, “Eu, IMGB şi Apaca” . Fiecare arăta apoi spre coloanele nesfârşite de salariaţi-supuşi  pe care le păstoreau. Pregăteau mitingul care avea să urmeze în faţa Comitetului Central al PCR. Mi s-a făcut greaţă şi m-am întors acasă, într-una dintre cutiile  marilor cartiere-dormitoare de la periferie…

SE ÎNTÂMPLĂ!!!! OARE?
Abia am ajuns acasă şi sună telefonul. Era Viorel, un coleg de facultate. (Eram anul IV , la Hidrotehnică…)
-Băăăă! Ai auzit!? S-a întrerupt mitingul lui Ceauşescuuu!!! Băăăi, e şi la noi ca la Timişoara!
-Bine! Hai să ne întâlnim la Universitate, la ieşirea de la metrou, spre Magheru, la douăşpe jumate!
Pe drum, vedeam oameni care veneau grăbiţi dinspre centru, livizi, speriaţi, răvăşiţi şi plânşi. Nu scoteau o vorbă. Oare ce se întâmplase? Reuşise Ceauşescu să “restabilească ordinea” , ori Bucureştiul se populase deja cu oameni revoltaţi? Am ajuns cu un sfert de oră mai devreme. Tunelul care dădea spre ieşirea de metrou de la intersecţia Nicolae Bălcescu-Ion Câmpineanu mi se părea nesfârşit. Doar câţiva oameni se scurgeau pe ziduri, în străfunduri. Eu ieşeam şi tocmai pusesem pariu cu libertatea că, pe străzi, REVOLTA A ÎNCEPUT! Îmi pusesem toate speranţele în asta. Puţin mai devreme, când metroul se oprise în staţia de metrou din Piaţa Unirii, mi-am amintit de un episod petrecut cu două zile mai înainte. Era dimineaţă, pe la 7,30, cînd şirul de uşi ale metroului s-au deschis, iar oamenii au ieşit automat, adormiţi de lipsa de oxigen, împuţiţi de aceeaşi miasmă care domnea în acea iarnă ceauşistă, în orice mijloc de transport în comun. (Altfel de transport nu exista. Vă amintiţi? De vreo 4 ani era interzisă circulaţia maşinilor particulare , din octombrie-noiembrie, până în aprilie-mai… Chiar dacă nu era nici urmă de zăpadă pe drumuri.) Ca dintr-o maşină de tocat, rândurile de oameni ieşeau din vagoanele metroului şi apoi formau trei cârnaţi, pe lungile scări rulante. Pe cea din mijloc era un bărbat, singurul care purta un palton elegant, pălărie, fular şi o servietă-diplomat. Ceilalţi bărbaţi, dacă vă amintiţi “moda” de atunci, purtau invariabil “pufoaice” gri sau negre, şi căciuli ruseşti din blană de pisică udă şi ciufulită. Rufoşi, neraşi şi mustăcioşi a la Lech Walesa. Femeile nu aveau nimic feminin, înfofolite ca nişte colhoznice. Ei bine, acel bărbat, în momentul în care se afla la mijlocul scării, a început să strige: “Jos Ceauşescu! Trăiască Timişoara!” Cei din faţa lui şi din spate s-au depărtat de el, călcându-se în picioare. Cei de pe scările rulante din stânga şi din dreapta s-au dat automat într-o parte şi au început şi ei să se grăbească spre ieşire. Bărbatul a rămas impasibil, singur, privind fix înainte. Iudele din jur lui se temeau de el ca de un lepros. Evident, şi el şi ceilalţi ascultaseră “Europa Liberă” şi erau la curent cu ce se întâmplă acolo. Era 19 decembrie 1989.

LEVITAŢIA
Două zile mai târziu, pe la 12.15, ieşeam din metrou, spre bulevardul Nicolae Bălcescu şi aveam următoarea dilemă: Trăiesc, sau nu, într-o naţie de trădători şi de ticăloşi? De ieri, Timişoara devenise primul oraş liber din România. Bucureştiul meu ce face? Oare voi vedea, la lumină, bucureşteni revoltaţi sau o mlaştină de oameni supuşi care îl ovaţionează pe Ceauşescu? Urc scările şi încep să văd bulevardul. Pustiu… Să fie un semn bun? Apoi, spre ultimele trepte, zăresc zona dinspre sala Dalles. Un rând de scutieri, umăr la umăr, cu căşti şi vizoare,  înainta spre Intercontinental. Spre cine??!! Înseamnă că au “adversari”! Ajuns pe trotuar, observ un grup compact de oameni, în stradă, în dreptul Teatrului Naţional. Erau câteva sute. Suficient cât să-mi recapăt încrederea în umanitate şi, mai ales, în români. (În anii următori, am mai trăit acest sentiment de încă  3 ori…) Ceva s-a rupt , atunci, în mine. O euforie greu de descris, o eliberare completă s-a produs şi am avut, sincer, senzaţia, că levitez. M-am dus în faţa scutierilor şi am început să urlu spre scutieri, fără să-mi dau seama, exact ca leprosul de la Unirii: “Jos Ceauşescu!”, “Trăiască Timişoara!” .
Am continuat să scot nişte sunete guturale, de eliberare, în timp ce ţopăiam. Asta când nu levitam… Din grupul de manifestanţi a venit la mine, în fugă, un tânăr: “Vino cu noi! Nu sta aici, să te aresteze! Hai să stăm în faţă la Intercontinental să ne vadă străinii şi să anunţe lumea-ntreagă că am ieşit şi noi în stradă!”. “Lasă-mă! Vreau să stau aici, să lupt!” “Du-te dracu’!”, mi-a răspuns salvatorul, “Mori, dacă asta vrei!” şi m-a abandonat. Cu ce să lupt? Împotriva cui? Ulterior, în acea zi şi în următoarele,  aveam să fac multe lucruri absolut iraţionale. Şi mai târziu, în anii următori, când au apărut şi alte titluri în librăriile româneşti, aveam să găsesc explicaţia într-o carte.

“MY NAME IS BON. GUSTAVE LE BON”
(O multime este alcatuita din mai multi indivizi care isi pierd in mare masura constiinta de sine. Membrii unei astfel de comunitati se supun Legii unitatii mentale a multimilor: toti indivizii din grup au tendinta de a-si ignora propriile sisteme de valori si incep sa se ghideze exclusiv dupa normele grupului respectiv. Calităţile intelectuale ale indivizilor îşi pierd orice importanţă, ei devenind la fel de limitaţi în gandire. De asemenea, masele sunt foarte credule datorita faptului ca anumite sentimente le pot fi foarte usor induse.  Multimile sunt capabile sa faca acte de sacrificiu, mai mari decat cele pe care le-ar putea face un individ izolat dar in general aceste acte nu sunt rezultatul unui proces evaluativ personal, ci a impulsivitatii si al  sentimentului de siguranta pe care il da grupul. În situaţiile de mulţime, indivizii devin egali din punct de vedere al credinţelor şi caracterului. Din cauza numărului mare, indivizii capătă sentimentul de invincibilitate, resimt o forţă imensă care, împreuna cu anonimitatea mulţimii, le anihilează sentimentul responsabilităţii.)- Gustave Le Bon-Psihologia Mulţimilor
Stăteam singur,  între cele două tabere, şi raţiunea a început să revină acasă. M-am alăturat grupului, unde am pierdut-o din nou…  Cei mai mulţi erau studenţi şi aveam să aflu, peste ani, că ei se organizaseră înainte ca mitingul lui Ceauşescu să se sfârşească atât de brusc. Scriseseră  manifeste, noaptea trecută,  pe care le-au împrăştiat a doua zi în faţa Universităţii, “la statui”. O bună prietenă, Alina Muştescu, atunci studentă la Medicină,  este una dintre organizatoarele “nucleului” în jurul căruia avea să se dezvolte Revolta în Bucureşti, la Piaţa Universităţii.  Ulterior, studenţii au venit spre Intercontinental unde i-am întâlnit şi eu. Cântam “Deşteaptă-te române!” . (De atunci, de câte ori aud Imnul României, mă buşeşte plânsul pentru că retrăiesc acele clipe în care chiar “ne-am trezit din somnul cel de moarte”… ) M-am întâlnit cu Viorel, dar şi cu alţi colegi: Doru, Mache şi Poe. A venit şi Adriana, prietena mea şi cu toţii am format o celulă care inventa lozinci. Îmi amintesc că am avut cel mai mare succes cu “Ceauşescu, fii boier! Fă şi tu ca Honecker!” (reminder: Erich Honecker a fost şi el un dinouzaur comunist în Germania de Est, dar care a demisionat din fruntea partidului unic, gest care avea să ducă la căderea Zidului Berlinului şi la prăbuşirea comunismului, în general…) Toţi aşteptau cu aviditate să dăm tonul unei noi lozinci , când îl văd în apropiere pe Dan Horge, un alt coleg (al cărui tată era colonel în Securitate!). Am început să-l strigăm: “Horge! Horge!”. Atunci, cei din jur încep şi ei să strige cu convingere şi patimă, deşi nu înţelegeau nimic: “Horge! Horge!”, spre marea bucurie a lui Le Bon. Să-l fi văzut pe Dan al nostru ce faţă a făcut! Extrem de mirat că lumea îi strigă numele fără să se uite la el,  căuta din priviri o explicaţie. N-avea cum să ne vadă: eram chirciţi de râs, pe caldarâm…

PRIMUL ATAC.
În jurul orei 15 , perioada “romantică” ia sfârşit. Până atunci, manifestanţii au stat faţă în faţă cu scutierii. Le strigam “Şi voi sunteţi români!”, “Armata e cu noi!”. Nu schiţau niciun gest. Cei care ţineau arme la piept aveau ţevile pline cu flori puse de studente.
Ba chiar, la un moment dat, unul dintre soldaţi a aruncat scutul şi s-a repezit spre manifestanţi, în aplauzele mulţimii. N-a ajuns… A fost prins din urmă de un ofiţer şi târât în spate, în zona controlată de Securitate… Deodată, transportoare blindate încep să vină în mare viteză, dinspre rondul de la Universitate , sparg mulţimea şi dispar în spatele scutierilor, spre sala Dalles.
Aţi văzut, cu siguranţă, imaginile istorice surprinse atunci (de Securitate), cu un tânăr culcat pe asfalt, în faţa unui T.A.B. care l-a ocolit… Căutase moartea şi cu puţin timp înainte, când primul blindat şi-a făcut apariţia. Şi eu, ca şi ceilalţi, ne-am dat la o parte din calea lui. Ei bine, acest tânăr a rămas pe loc, în picioare, cu braţele deschise, răstignit. O femeie de pe margine, care era de vârsta mamelor noastre, (cam 3/4 dintre cei prezenţi atunci în Piaţa Universităţii, în jur de 2000-3000 de oameni, erau “decreţei”. Eu eram, la 22 de ani, din prima generaţie…) striga la el, disperată, plângând: “Dă-te, mamă, la o parte! Dăăăă-teee!”. Văzând că nu o ascultă, femeia s-a dus spre el , l-a prins cu fermitate de mâna dreaptă şi l-a tras din faţa TAB-ului, exact înainte să-l lovească. Sunt absolut convins că nu s-ar fi dat la o parte. De altfel, aproape că a îmbrâncit-o pe cea care nu l-a lăsat să devină martir şi, observând apropierea următorului vehicul blindat, i-a aproximat traiectoria şi s-a crucificat pe asfalt, după cum aţi văzut cu toţii. Numai că nu a apreciat corect. Oricum, TAB-ul (despre care s-a spus că era condus de către Dumitru Iliescu,  cel are avea să devină general, şef al S.P.P.) nu şi-a schimbat deloc cursul. Dacă tânărul nu s-ar fi înşelat… După TAB-uri au urmat maşinile de pompieri cu tunuri cu apă. Am văzut atunci un alt act nebunesc. La rondul de la Universitate, maşinile erau obligate să încetinească. Acolo, un tânăr s-a urcat pe maşina de pompieri şi a început să tragă de furtunurile care alimentau tunul cu apă. A continuat să stea pe maşină, nu pentru că ar fi murit dacă sărea, ci pentru că era decis să învingă gigantica maşinărie care a dispărut, odată cu el, în zona controlată de armată şi securitate. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu el. Oricum, jeturile ne-au udat din cap până în picioare, dar era destul de cald pentru decembrie, iar energia pe care o emanam cu toţii ne-a uscat rapid. O parte a mulţimii a pornit atunci spre strada Ion Câmpineanu, cu gândul de a merge spre Comitetul Central. Dar, din partea opusă veneau cordoane de scutieri şi TAB-uri pe care se aflau trăgători. După vârstă, era clar că sunt ofiţeri, dar nu aveau niciun grad pe epoleţii  uniformei. Aceştia au început să tragă cu pistoalele-mitralieră. În prima fracţiune de secundă, genunchii tuturor s-au frânt automat şi mulţimea s-a culcat pe asfalt. Mi-am adus aminte, însă, din armată, zgomotul sec al gloanţelor-oarbe şi mi s-a părut că armele lor scot aceleaşi sunete. M-am ridicat cu acel curaj al eroului de mucava care ştie că nu are ce să păţească, mi-am desfăcut hainele la piept şi le-am strigat bătrânilor soldaţi-mustăcioşi cocoţaţi pe blindate, ca în filmele lui Sergiu Nicolaescu: “Trageţi! Trageţi, mă, nenorociţilor!” . Unul dintre ei, cel mai aproape, se uită cu scârbă la mine şi-mi spune la fel de sec, precum gloanţele din încărcătorul AKM-ului: “Du-te, bă, în p..a mea!” După care a reluat focul, ţinând arma la 45 de grade şi rotind-o stânga-dreapta. Din ziduri nu sărea nici un fir de tencuială, ceea ce mi-a întărit ideea gloanţelor-oarbe. Între timp, mulţimea începe să se ridice. Cei care au întârziat să o facă sunt călcaţi în picioare şi lipiţi de caldarâm de către tsunami-ul celor cei mai iuţi de picior. Adriana  a căzut şi ea, dar am prins-o de guler şi am târât-o după mine. Erau patru rânduri de oameni între noi şi scutieri. Cei care au rămas pe jos au fost primii dintre cei arestaţi în acea zi, în zona Pieţei Universităţii… Au fost duşi în centre de triere, unul dintre ele fiind chiar pe strada Ion Câmpineanu, la hotel Negoiu. Acolo li s-au aplicat primele bătăi sălbatice, apoi au fost duşi la Miliţia Capitalei unde au fost interogaţi şi torturaţi metodic de către experţi în domeniu. Spre dimineaţă au fost duşi la închisoarea Jilava unde, după cum s-a aflat mai târziu, urmau să fie executaţi rapid, fără judecată. Noroc că Revoluţia a învins…

ALGORITMUL SECURITĂŢII
Am expediat-o pe Adriana acasă şi am rămas cu băieţii. Între timp, dinspre sala Dalles, pe la ora 17, se aud rafale (adevărate, de această dată) şi ţipete.  Nu am văzut nimic, dar prin mulţime se vorbeşte despre mulţi morţi şi răniţi.  La ora 18 se repetă scenariul: apar TAB-urile, străbat mulţimea, după care vine duşul scoţian al tunurilor cu apă… Vă vorbeam despre miile de oameni din stradă… Pe margini erau tot atâţia, spectatori care urmăreau ca la meci desfăşurarea partidei. Îi uram, la fel ca pe aceia care au fugit de leprosul de la Unirii. Ura era împărtăşită şi de ceilalţi “jucători” din stradă. Cu toţii scandam periodic: “Veniţi cu noi!”, lucru care îi făcea cel mult să-şi privească vârfurile bocancilor şi să se bâţâie pe loc, ruşinaţi, ca nişte copii poznaşi, ‘tu-le muma-n c.r! Ştiu că ne-ar fi vândut pe loc, dacă li s-ar fi făcut o ofertă. Am mai văzut că de pe blocul de la intersecţia Nicolae Bălcescu-Batiştei s-a filmat permanent. Era o cameră profesională. I se vedea beculeţul de “rec” – “tally” -, de la Arhitectură. Nu am văzut niciodată acele imagini şi tare mult aş vrea. Bănuiam că acea cameră-video aparţine Securităţii. Aşa s-a întâmplat şi în timpul revoltei studenţeşti din campusul din Iaşi,  petrecută cu doi ani în urmă. Participanţii au fost filmaţi pe îndelete şi apoi, în următoarele luni, identificaţi pe rând, cu ajutorul imaginilor. Eram convins că aşa se va întâmpla cu toţi cei din Piaţă. Dar, fiind vorba de câteva mii, probabil că mi-ar fi venit rândul în 6 luni- 1an, timp în care aş fi fugit din ţară… Cu toate calculele făcute, observ, în jurul orei 21, că are loc o nouă şarjă a atacatorilor. Defilează întâi TAB-urile apoi, foarte rapid, maşinile de pompieri care ne iau prin surprindere. Poe fugea în stânga mea… Râdeam de el pentru că se răsese pe cap, o modă obişnuită acum, dar în anii 80 era rezervată doar celor proaspăt ieşiţi din puşcării. Auzeam zgomotul jetului de apă cum se apropie de noi, lovind cu putere corpuri care se rostogoleau apoi ca popicele. Părea zgomotul unei rafale de mitralieră de mare calibru. Când am auzit cum trupurile din dreapta mea sunt lovite, m-am aruncat pe asfalt, jetul a trecut doar pe spate şi m-a udat, însă pe bietul Poe (Poenaru) l-a lovit direct în ceafa rasă. Şocul a fost atât de puternic încât corpul i s-a răsucit în aer 360 de grade şi a aterizat tot în picioare. Numai că Poe nu mai era conştient. A căzut în fund şi s-a lungit pe asfalt. M-am dus spre el, l-am ridicat şi l-am tras spre treptele hotelului Intercontinental. Încet, şi-a revenit , după care am râs isteric un sfert de oră. Hohotele alternau, râs-plâns… Asta înseamnă să răzi “cu lacrimi”!  Eram uzi până la piele, dar adrenalina ne-a uscat din nou. Eram bucuros, dar şi îngrijorat pentru că tocmai aflasem cum atacă forţele de Securitate: din 3 în 3 ore!

PE BARICADĂ!
Începe să se formeze faimoasa baricadă de la Inter. De fapt, pornea din dreptul ieşirii de metrou de pe strada Batiştei, până în zidul parcării subterane, Ciclop. Grosul baricadei a fost format de  mesele şi scaunele de la terasa Dunărea. Un munte de fiare. Deasupra erau mesele, astfel că se crease un fel de platformă. Piesa de rezistenţă era un camion-frigorific, cu remorcă. Cineva l-a găsit parcat prin apropiere , a reuşit să-l pornească şi l-a proptit pe jumătatea bulevardului, spre Batiştei. Am văzut şi un uriaş pilon de metal, precum cel de care se leagă navele de mal , în porturi. Unde l-au găsit şi cum l-au adus acolo? Forţa mulţimii este, într-adevăr, fără limite! Am plecat şi eu în căutare de obiecte pentru baricadă, dar m-am întors din drum, extrem de furios. Lângă Facultatea de Arhitectură se afla un magazin “Fondul Plastic”. De obicei, acolo se găseau obiecte vestimentare diferite de “uniformele ” de la Apaca. Vitrinele erau sparte, iar înăuntru un grup de ţigani golea rafturile şi standerele cu haine. “Vor spune că şi la Bucureşti au fost huligani care au spart magazine, ca la Timişoara!” , le ziceam, revoltat,  celorlalţi din grup.  “Poţi să-l contrazici pe Ceauşescu dacă vezi doar imaginea Fondului Plastic? ”
Pe baricadă, Dan Iosif anunţa mulţimea entuziastă de venirea iminentă a coloanelor de muncitori din marile fabrici şi uzine ale Capitalei. Dorea să ne păstrăm încrederea şi… reuşea! Priveam din când în când spre Piaţa Sfântul Gheorghe, de unde sigur urmau să apară muncitorii din fabricile din Berceni, sau mergeam la rond să ne uităm spre Piaţa Rosetti , de unde , dintr-o clipă în alta urmau să-şi facă apariţia lucrătorii de la 23 August….
Q.E.D.: masele sunt foarte credule datorita faptului ca anumite sentimente le pot fi foarte usor induse. -G.L.B

UN FLEAC, NU M-AU CIURUIT!
Se apropia miezul nopţii şi încercam să le spun tuturor teoria atacului din 3 în 3 ore. Eram în faţa baricadei, câteva zeci de oameni, aproape lipiţi de scutieri. Am vrut să-i conving pe Mache şi Poe să urce pe baricadă, ca să aibă măcar o şansă de fugă în faţa iminentului atac. N-au vrut… Pe baricadă, Dumitru Dincă le striga oamenilor printr-un burlan că “Armata e cu noi!” De sus, am văzut cum, la vreo 25-30 de metri , în spatele cordonului de scutieri , opresc două autobuze “cu burduf” din care coboară soldaţi, se aliniază şi pun la şold, în poziţie de tragere, nişte arme ciudate, nemaivăzute de mine până atunci. Păreau un fel de pistoale-mitralieră, numai că în vârful ţevii se aflau nişte cilindri, ca nişte tuburi-spray, însă mai scurte şi mai groase. Iniţial am crezut că sunt aruncătoare de flăcări, dar nu vedeam rezervoarele cu napalm. Încerc să-i arăt lui Dincă  faptul că Armata sigur nu-i cu noi. Chiar dacă m-ar fi crezut, tot nu ar fi comunicat mulţimii acest fapt… Fix la miezul nopţii  teoria mea se verifică. Pe pielea mea. Din armele ţinute de soldaţi la şold, cilindrii aceia pornesc “ca din puşcă, nu-i aşa?”, lăsând în urmă dâre groase de fum. Peste o secundă, două,  aveam să aflu ce era, de fapt, acea muniţie. Numai că timpul a început atunci să se dilate. Era noaptea de 21-22 decembrie, solstiţiul de iarnă, cea mai lungă noapte din an, cu secunde nesfârşite.
Priveam cum una dintre “ghiulelele” acelea vine fix spre mine. Primii metri de fum din traiectorie nu lăsau niciun dubiu asupra ţintei, dar nu am avut timp, în secunda aceea infinită, să mă feresc. Grenada lacrimogenă mă izbeşte în piept, deasupra sternului. De fapt,… mi-a salvat viaţa! Impactul a fost atât de puternic încât m-a aruncat , de la acea înălţime, la câţiva metri în spatele baricadei şi astfel nu am murit tras în ţeapă, în picioarele meselor şi scaunelor metalice ale terasei Dunărea… Dacă n-aş fi murit aşa, oricum aş fi rămas imobilizat şi apoi împuşcat sau călcat de blindatele cu pinteni care tocmai străpungeau baricada. Am căzut pe burtă, cu grenada învărtindu-se haotic, sub mine. Gazul, ca o supă fierbinte, îmi intră în gură, în nas şi în ochi. Oricum nu mai puteam respira din cauza şocului toracic. Mă ridic şi, orbeşte, încerc să fug spre Arhitectură. În acel moment, cineva îmi sare în spate, urlând. Nu putea vorbi, dar era clar că s-a agăţat de primul ieşit în cale, ca să-l scape din Iadul dezlănţuit în Piaţa Universităţii. Era un concert infernal de mitraliere, dar cel mai înspăimântător era mugetul greu al mitralierelor grele de pe TAB-uri. Şirurile de trasoare nu lăsau loc de dubiu: se trăgea cu muniţie de război.

CU SUFLETUL LA GURĂ. LA PROPRIU…
Încep să alerg cu persoana aceea agăţată de mine. Nu vedeam pe unde merg, nu puteam să respir, iar mâinile lui înfăşurate cu disperare în jurul gâtului meu nu mă(ne) ajutau deloc. Mă opresc şi încerc să-l iau în braţe. Cu mâna dreaptă îl prind pe sub umeri, iar cu mîna stângă băgată, pe sub genunchii lui,  încerc să-l ridic. Simt că piciorul lui stâng nu are nici o consistenţă. Era zdrobit de deasupra genunchiului, iar un ciot din tibie, ieşită din articulaţie, mă străpunge sub bărbie. A urlat înfiorător chiar în urechea mea şi, speriat, îi spun cu ultima răsuflare, ca un  fel de scuză : “Iartă-mă, dar nu văd nimic! Am gaze lacrimogene în ochi, nas şi-n gură!”. El îmi spune, urlând şi gemând: “Am vrut să fug pe sub remorcă…Aaaauuuuu!!!!   Veneau bindate drept în baricadă!…. Am ieşit pe sub ea, dar a izbit-o un TAB, a răsturnat-o şi mi-a căzut pe picior! Aaaaahhhh!!”  Îl iau, din nou, în cârcă, mai bine de data aceasta. Cu mâinile îl ţineam de sub şolduri, însă simţeam terciul de carne care era piciorul lui stâng cum se clatină haotic, ca o cârpă şi mă izbeşte de picior. “Spune-mi pe unde să merg!”, dar el urla fără oprire. Credeam că mă îndrept spre Arhitectură, cu gândul să evadăm pe una din străduţe. Deodată, dau de un obstacol masiv, mă împiedic şi cădem. Reuşeam să zăresc ceva în prima secundă când deschideam ochii, dar apoi usturimea aceea îngrozitoare îmi făceau lacrimile să ţâşnească şi nu mai vedeam nimic. Mă îndreptasem, de fapt, spre Intercontinental şi m-am lovit de uriaşele borduri de la “poalele” hotelului. Îl iau din nou “în cârcă”. Dacă până atunci încerca să mă protejeze, să mă lase să respir, ţinându-şi braţele proptite pe umerii mei, după ce am mers câţiva metri, brusc începe să mă strângă de gât: “Ticălosuleee! Trădătoruleee! Securistuleee!” Vă daţi seama cât de nedumerit eram… Încă o clipire şi îmi dau seama de ce făcuse asta. Ajunsesem drept în faţa unui cordon de miliţieni care, umăr la umăr, înconjuraseră intrarea în hotelul Intercontinental. Poate ca să-i protejeze pe turiştii străini aflaţi înăuntru sau, mai degrabă, să nu-i lase să iasă. Rănitul a crezut că mă duc să-l predau lor. Eram faţă în faţă cu un miliţian şi, după o nouă privire scurtă, atât cât îmi permitea şuvoiul de lacrimi, îl văd că, de fapt, nici el, nici cei din stânga şi din dreapta lui nici nu se uitau la noi. Priveau îngroziţi în sus la şirurile de trasoare de deasupa capetelor noastre. Se pregăteau, probabil, să se culce la pământ dacă dungile strălucitoare ale gloanţelor coborau spre manifestanţi şi, prin urmare, şi spre ei.  Nu mai puteam… Eram fără aer de aproape un minut…. Îl las jos pentru o clipă, dar alţi manifestanţi care fugeau pe lângă noi,  îşi dau seama că are nevoie de ajutor şi unul îl ia de o mână, un altul de cealaltă, eu îl apuc de piciorul drept şi începem să-l ducem spre Teatrul Naţional. Un alt fugar trece pe lângă noi, se opreşte şi,  vrând să ne ajute, îl apucă de piciorul stâng. Nu văzuse că era vorba de un terci de carne, oase şi articulaţii. Rănitul urlă din nou groaznic, se zvărvoleşte şi toţi ceilalţi îi dau drumul şi fug mai departe. A căzut cu ceafa de pământ, urlând, plângând şi zvârcolindu-se de durerea accentuată de bunul samaritean. Îl iau în braţe, încercând să-l ţin numai de piciorul drept. Orbeşte, intru într-o tufă aflată în faţa Teatrului Naţional. Nu dau înapoi şi încerc să ies din desiş. Nu vedeam nimic, în continuare, aşa că nu am observat cele câteva persoane care se ascundeau în spatele crengilor. Mă împiedic de ei  şi iar cădem, şocul provocându-i de data asta rănitului dureri şi mai îngrozitoare. “La ce dracu vă feriţi după nişte crenguţe?!!” Şi atunci a venit răspunsul lor, în cor (semn că mai recitaseră acelaşi lucru), năucitor…. “Aveam bilete la spectacol la ora 18 , s-a anulat şi am rămas să ne luăm banii înapoi…”. Rataseră un spectacol şi au rămas la celălat, din stradă. Le lipseau  măsuţa, scăunelele, seminţele şi şpriţul.
Îl iau din nou în cârcă. “Spune-mi pe unde să merg la Colţea!”, îl implor, piuit. “Să nu mă duci la spital! O să mă împuşte, ca la Timişoara! Du-mă la tine acasă!” E clar că şi el ascultase “Europa Liberă” cu o seară înainte…”Stau la mama dracu’! Oricum o să mori în 15 minute, dacă nu ajungi la spital! Dă-ţi alt nume, trage de timp, spune-le că treceai şi tu pe aici, din întâmplare. Că aveai bilete la teatru, orice!” Acceptă şi, cu ultimele puteri mă îndrept, cu el în spate, spre spitalul Colţea. Îmi amintesc de faptul că în dreptul ministerului Agriculturii, cineva ne-a făcut poze, cu bliţ. Aşa am putu să observ şi alţii ca noi cum fug spre Piaţa Rosetti. Din spate se auzeau doar urlete şi tiruri de mitralieră. Când am ajuns la intrarea străzii care ducea spre camera de gardă, brusc, tânărul încetează să urle şi, foarte calm îmi spune: “Lasă-mă jos”. Stătea într-un picior şi îşi scoate de la piept un fel de săculeţ în care avea buletinul. Îl face ferfeniţă şi apoi îmi dă mie hârtiile să le arunc la un canal din apropiere. Vedeam “stroboscopic”, cîte o fracţiune de secundă la fiecare 5 secunde. Când m-am dus spre locul unde se afla canalul, am apucat să-l observ mai bine. Aveam cam 22- 25 de ani, brunet şi, probabil dintr-un sentiment pe care doar Gustave Le Bon îl poate explica, mi s-a părut că seamănă cu mine… “Vezi că au mai rămas nişte hârtii, aruncă-le şi p-alea!  , îmi spune grijuliu. “Am actele depuse pentru Canada” . Probabil se hotărâse să adopte strategia propusă de mine, cu falsa identitate… Deja ameţisem şi nu mă mai puteam ţine pe picioare. Căutam în jur oameni care să ne ajute, dar toţi fugeau fără să se oprească. Personalul medical ieşise în faţa spitalului să vadă spectacolul trasoarelor. Cred că şi-au dat seama că avem nevoie de ajutor şi câteva persoane în halate albe aleargă spre noi. Ca o paranteză, unul dintre medici era negru. Unii încep să se ocupe de cel pe care-l transportasem, iar alţi doi mă cercetau, miraţi. “Ce ai?” Nu mai puteam vorbi şi le-am făcut semn spre stern, ca şi cum ar fi fost lovit, şi spre ochi… M-au luat “pe după umeri” şi m-au dus în camera de gardă. Mai apuc să-l văd pe tânăr pe o targă, cum îi tăiau zdrenţele pantalonilor, în timp ce-l duceau în altă încăpere. Un medic îmi ridică hainele, începe să-mi palpeze toracele, coastele, una câte una, să mă maseze ca şi când mi-ar fi făcut respiraţie gură la gură, numai că îmi scoteau şi aerul pe are-l mai aveam în plămâni fără să pună nimic înapoi. Altcineva îmi pune comprese pe ochi, dar în acel moment, în camera de gardă pătrunde un nou val de răniţi. Cei care i-au târât până acolo strigau după ajutor toţi odată. Era un vacarm îngrozitor, iar cei care se ocupau de mine s-au dus să trieze nou-veniţii. Culmea, încep să-mi revin! Respiram din ce în ce mai bine, deşi durerea din stern mă împiedica să fac eforturi prea mari. Şi văzul se îmbunătăţea!
Deja nu mai era loc pe tărgi, iar răniţii, mai ales cei care mai puteau comunica, erau aşezaţi pe jos. Ceilalţi, inerţi şi mânjiţi de sânge, erau puşi pe paturi sau tărgi. În asemenea situaţie, m-am dat jos de pe targa mobilă pentru a face loc unuia care, într-adevăr, avea nevoie de ajutor. Mă gândeam la prietenii lor, la părinţii lor, apoi la prietenii mei, la părinţii mei. Hopaaa! Oare ce făceau  acum? Cu siguranţă aflaseră ce se petrece în centru şi îmi imaginam cât de îngrijoraţi trebuie să fie. În holul spitalului era un telefon public care, culmea, funcţiona. Acasă a răspuns cineva, imediat. Nu auzeam decât un horcăit, dublat de bocete… Apoi îl aud pe Tata, laconic, dar ferm: “Dacă vrei să o mai vezi pe mama ta în viaţă, vino imediat acasă. Are un atac de inimă..”  (Nu am realizat nicio clipă că era un şiretlic pus la cale de părinţiii mei, doar ca să ajung acasă …)”Dar e în regulă, sunt bine! Sunt numai oameni minunaţi aici, în centru, tineri, studenţi, colegii mei! nu se întâmplă nimic periculos!” “Tu crezi că de aici (din Berceni, la vreo 4 kilometri) nu se aude, nu se văd trasoarele?!” “Bine, hai că vin!” “Nu, vin eu după tine, cu maşina!” îmi spune Tata, dispus să încalce interdicţia de circulaţie, doar ca să mă salveze mai repede. “Nu te apropia de centru!” Ne întâlnim la intrarea în Parcul Tineretului, la liceul Şincai”. La vreo doi kilometri depărtare.

ÎN NUMELE TATĂLUI
Ies din spital şi am avut inspiraţia să trec pe trotuarul de vis a vis. Tocmai atunci intra un grup de oameni, cu uniforme de miliţie, de gărzi patriotice si doi civili. Ăştia erau cei mai înfiorători. M-au privit, s-au oprit, şuşoteau ceva, apoi se mai uită odată spre mine, după care unul dintre civili le face semn şi intră în camera de gardă. Se aplica acelaşi scenariu ca în spitalele din Timişoara? Oricum aveam să aflu că registrele internărilor din acea seară au fost rupte. Niciodată n-am aflat cine era şi ce s-a întâmplat cu cel pe care l-am cărat până acolo. Sper că l-am salvat…
M-am întors spre Piaţa Universităţii. În locul unde era baricada era o mare de flăcări, mult fum, iar focurile de armă nu încetaseră. Câţiva mai erau în dreptul rondului şi cântau… “Deşteaptă-te române!”. Cei mai mulţi se retrăseseră spre Piaţa Rosetti, iar cine dorea să se îndrepte spre Piaţa Unirii trebuia să o facă târâş. Liniile de trasoare nu mai erau îndreptate spre cer, ci în plan orizontal…. Am început lungul drum spre casă, pe coate şi genunchi. Era o viermuială teribilă, sute de oameni care se târau pe asfalt. În stânga mea, “lopătând” de zor, îl văd pe Viorel Conciu, un vecin. Până am ajuns în Piaţa Sfântul Gheorghe, acolo unde te puteai ridica în picioare, am depănat istorisiri din timpul zilei. Deasupra noastră, trasoarele, însă cele mai înspăimântătoare erau gloanţele solitare, nevăzute,  care şuierau foarte aproape de noi. Sau aşa mi se părea mie. Atunci cred că mi-a fost frică. Teama s-a transformat în furie şi indignare când am ajuns la liman. În Piaţa Sfântu Gheorghe era magazinul “Cabana”, cu îmbrăcăminte , încălţăminte şi articole sport. Toate geamurile erau sparte iar magazinul era plin cu ţigani care devastau .Tocmai ieşea unul cu un pantof în braţe şi striga celorlalţi: “Am un adidas 41, stângu’, cu două dungi albastre! Cine are dreptu’?!” (Îmi pare rău dacă se simte cineva ofensat şi de această relatare. Are de ce… Dar asta s-a întâmplat, fie că ne convine, sau nu…) Ajuns în Piaţa Unirii, văd cum, de o parte şi de alta a bulevardului Victoria Socialismului (asupa poporului, aşa cum obişnuiam să glumim atunci) , vin cordoane de scutieri. Mă grăbesc să trec de ei, înainte să facă joncţiunea. Aveam să aflu că nimeni nu a mai trecut, iar cei prinşi în gigantica încercuire au fost arestaţi. Pe drumul spre Tatăl meu am trecut pe lângă lungile şiruri de blocuri de pe bulevardul Dimitirie Cantemir. La geamuri, pe furiş, capete ieşite timid mă întrebau: “Ce se întâmplă?!”  “De ce nu vă duceţi să vedeţi?!”. În acea noapte, 21 decembrie 1989, un bucureştean dintr-o mie a ieşit în stradă. Cred că a fost un procent bun…
Tata mă aştepta, iar în drumul spre casă i-am povestit numai lucuri idilice şi întâmplările amuzante. N-a scos o vorbă, dar când am ajuns acasă, l-a sunat pe Bunicul, Tatăl lui, în încercarea de a-i povesti faptele eroice ale nepotului. N-a reuşit să scoată prea multe cuvinte. A izbucnit în hohote de plâns. Era prima oară în 22 de ani când îl vedeam pe Tatăl meu plângând…. Mama era atât de fericită că mă ţine în braţe,  încât atacul de cord i-a trecut într-o clipă. M-am culcat, fără să pot dormi,  cu gândul la data în care urma să fiu identificat. Oricum, eram hotărât să ies din nou în stradă, a doua zi. Mama a spus că mă închide în casă. I-am răspuns că voi sări pe geam. Tata nu s-a opus. Aveam să ieşim cu toţii, a doua zi , pe la ora 10, împreună cu sute de mii de oameni, şuvoaie care au curs spre centru, spre CC. Se pare că spectacolul de noaptea trecută i-a impresionat, totuşi…

EPILOG
Mache şi Poe au rămas în faţa baricadei. Au fost prinşi, bătuţi atroce la hotel Negoiu şi la sediul Miliţiei. Au ieşit din celula închisorii Jilava  a doua zi , pe la ora 17. În primele zile ale anului 1990, când am reînceput cursurile, aveam să aflu că un alt coleg de la Hidrotehnică , pe care nu-l ştiam, era în spatele baricadei şi, fugind aplecat, a încasat un glonţ care i-a intrat prin rect şi i-a zdrobit organele interne. A murit după o săptămână, în chinuri groaznice. Părinţii lui i-au montat o cruce pe scările facultăţii. Timp de un an şi jumătate, până am luat licenţa, lumânările au ars non-stop la crucea lui.  Un alt coleg, de la Geotehnică, în momentul în care baricada a fost spartă, a încercat să intre la Metrou. A fost găsit rezemat de zid, împuşcat în cap.
Statisticile oficiale spun că în 21 Decembrie 1989, în zona Piaţa Universităţii s-au înregistrat 49 de morţi, 463 de răniţi şi 698 de arestaţi.

Şi, vâzând un sfert de veac mijind, am tăcut…

  CRISTIAN RĂUŢU – 21 DECEMBRIE 2014

Postez aici şi videoclipul apărut pe internet cu filmarea dintr-un balcon al Hotelului Intercontinental. Atrocitatea acelor ore poate fi mai bine înţeleasă aşa.

21 Dec 1989 – Securitatea TV Live din… by ZiaristiOnlineTV

Cronica zilelor ce au urmat în acel decembrie 89 pentru tânarul Cristian Răuţu a fost publicată acum un an pe Artindex. O găsiţi AICI.