’’Pe toţi istoria ne apropie, ne fascinează, ne tulbură’’

Dialog cu sculptorul Ovidiu MAITEC de Constantin SEVERIN, octombrie 2001

Fotografii din arhiva familiei Maitec

’’Ovidiu Maitec, un nume ale cărui blânde sonorităţi amintesc de atingerea de mătase şi de lumină, cu striaţii de amurg, a lemnului. După dispariţia unor monştri sacri precum Eliade, Cioran, Ionesco, Culianu, Apostu, pe care din păcate nu am avut prilejul să-i cunosc personal, nu puteam rata întâlnirea cu Maitec, un personaj shakespearian, un Hamlet al artei româneşti. Ceea ce m-a frapat de la început au fost modestia şi timiditatea cu care m-a primit, dar mai ales discrepanţa dintre vârsta reală (avea atunci 79 de ani) şi tinereţea incredibilă pe care o degaja toată fiinţa sa, de la acea agilitate şi nonşalanţă a mişcărilor trupului sprinten şi până la privirea încărcată de vibraţii interioare, gata să ricoşeze instantaneu în propriul adânc, din care îşi trăgea sevele de flacără înnoptată.’’ (Fragment din romanul ’’Iubita lui Esto’’, editura Curtea Veche, 2010).

Maestre, probabil dvs. şi George Apostu sunteţi cei mai importanţi sculptori români din perioada de după Brâncuşi. Cred că ceea ce vă leagă în primul rând pe toţi trei este o viziune asupra artei pe care am denumit-o, în catalogul unei expoziţii de la Veneţia, expresionism arhetipal, o aspiraţie spre formele esenţiale, arhetipale, unele dintre ele provenind chiar din zona utilitarului, cum ar fi şurubul de teasc folosit de Brâncuşi, dar mai ales de Apostu, în renumitul ciclu ’’Fluturi’’. Dvs. unde vă regăsiţi în universul artei contemporane?

Ştiu eu, poate că nu este simplu să te încadrezi într-o mişcare, într-o şcoală, într-un curent. Ceea ce-mi formulaţi ca noţiuni îmi par reale. Sigur, istoricul şi teoreticianul, amatorul de artă sunt aproape mai competenţi să caracterizeze la un moment dat o creaţie a unui artist. De câteva ori mi-a trecut prin cap că simbolul în general domină în activitatea mea, privită dintr-o perspectivă mai îndelungată. Spun asta cu oarecare reţinere, pentru că nu o pot defini istoric foarte precis, nici nu-mi propun acest lucru. Istoricul, teoreticianul, esteticianul, bănuiesc că într-o zi o să facă acest lucru. În ce priveşte simbolul, desigur nu mă pot referi la simbolism, despre care nu-mi dau seama cât funcţionează, sau dacă mai funcţionează această mişcare artistico-estetică. Oricum există ceva comun, şi e meritul şcolii, tradiţiei şi artei româneşti, al resurselor ei mult aduse din urmă. Ea este civilizaţia materialului, a lemnului în care noi toţi trăim. Ce frumos, ce impresionant mă plasaţi între aceşti doi mari artişti pe care-i admir, Brâncuşi şi Apostu. Desigur, istoria, tradiţia şi civilizaţia acestor materiale ne-a plasat în această posibilitate, dar eu, cel puţin, nu doresc să recurg la folclor. A recurge la folclor este un fel de mică influenţă, mică imitaţie, o cochetărie cu tradiţia unei lumi în care te-ai născut. Este mult mai mult ceea ce însuşi Brâncuşi a demonstrat în secolul trecut, esenţializarea artei, care ne-a fost tuturor, nu numai românilor, un ghidaj foarte important.

Este evident că aţi depăşit stadiul folcloric în arta dvs. Aş spune că aţi reuşit să atingeţi treptele meditaţiei metafizice, ale esenţializării, dacă ne gândim numai la unele motive recurente, cum ar fi acele orificii circulare integrate în structura operelor, care sugerează alternanţa golului şi a plinului din filosofia orientală.

Există pe plan mondial acel sculptor englez care-i aducea un omagiu lui Brâncuşi, e vorba de Henry Moore, care excelează în ceea ce spuneţi, prin folosirea golului, dar mi-am adus aminte acum un moment semnificativ din viaţa mea. Eram la Paris, şi cineva apropiat, un foarte important editor francez, Constantin Tacu de la ’’Cahiers de l’Herne’’, care din fericire îmi era şi rudă, mă prezenta lui Mircea Eliade, care mi s-a adresat astfel: ’’A, v-am văzut lucrările. I-am spus lui Brâncuşi, al cărui  material radiază lumina, să încerce să introducă lumina în material. Uite, cred că dumneata te apropii de acest pas important în expresia artistică’’.

Aceste goluri din creaţia dvs. sunt practic nişte porţi pentru lumină?

Da, ele introduc lumina în material. Am beneficiat de această remarcă, de acest deziderat superior pe care Mircea Eliade l-a formulat. El îmi văzuse lucrările la Paris, la Muzeul Rodin, în 1971, şi la acea întâlnire mi-a făcut acest compliment. A şi publicat un text excepţional despre opera mea, în anul 1985, în revista ’’Secolul 20’’, preluat şi în catalogul expoziţiei de la Sala ’’Dalles’’. Vroiam atunci să fac o demonstraţie mai largă, deşi nu-mi era foarte la îndemână s-o fac. Nu aş putea spune că eram neapărat persecutat, în fond fiecare putea să facă ce dorea pe riscul său.

Pe George Apostu l-aţi cunoscut la Paris sau la Bucureşti?

Pe George Apostu l-am cunoscut încă din perioada când era student. Eu am fost un timp asistent şi profesor la catedra de anatomie artistică a Academiei de Artă. El era foarte tânăr, ne vedeam şi ne preţuiam unul pe altul. Era mai tânăr decât mine şi plin de vigoarea lui excepţională.

De foarte mulţi ani lucraţi la un ciclu intitulat ’’Păsări’’. Ştiu că o întâmplare nefericită a făcut să retrăiţi chiar dvs. mitul păsării Phoenix. Cum a fost posibil?

Nu prea îmi place să-mi amintesc. În sfârşit, în timpul revoluţiei, în ajunul lui 24 decembrie, mă aflam în studioul meu exact în timpul încrucişării unor focuri provenite de la Televiziune şi de la o altă sursă. Atelierul a ars complet, cu tot ce era adunat acolo. A fost un moment dur, au ars din păcate în noaptea aceea foarte multe lucrări, arhiva mea, corespondenţa cu un om foarte important, un englez care l-a cunoscut pe Brâncuşi, tot ce aveam adunat acolo în 30 de ani.

Am înţeles că aţi suferit atât de mult, aţi fost atât de marcat încât o perioadă de timp nu aţi mai lucrat.

A fost evident un moment dur, însă am avut instinctul şi înţelepciunea să mă raportez la lucruri mult mai dureroase, mai grave, fapt care îmi echilibra puţin sufleteşte starea de atunci. Vedeam cum arde Biblioteca Naţională, în faţa mea erau morţi … deci îmi echilibram sentimentul văzând drame mai importante decât ale mele.

La actuala expoziţie de la Muzeul Naţional de Artă, expuneţi împreună cu soţia dvs., Sultana. Pictura sa, realizată într-o manieră minimalistă, cu puţine elemente grafice, dar cu o puternică luminozitate şi o mare bogăţie cromatică, se află într-o fericită consonanţă cu lucrările dvs. Ce ne puteţi spune despre partenera dvs. de viaţă?

Suntem doi oameni care în mod fericit am convieţuit pe două planuri mari: cel uman, o relaţie absolut fericită, şi cel moral, spiritual, profesional. Ne completăm, fără să ne intersectăm, în fenomenul artistic. Lumea descoperă această complementaritate expresivă, de aceea poate ne-am şi gândit să intitulăm expoziţia ’’Lemn şi aur’’, aceste două materiale de bază. Ea vine cu un aer mai mediteranean decât lucrările mele, care sunt mai dramatice, mai de nord ca material. Ea e puţin legată poate de partea luminoasă a unei arte bizantine, vechi, moştenite în spiritualitatea românească, iar eu sunt mai tensionat, mai shakespearian în ceea ce fac, în simbolurile mele. Această manifestare vine după un exerciţiu făcut într-o expoziţie de la Centrul Cultural din Paris, unde am început să expunem împreună. În ciuda obiceiului de a nu expune împreună soţ şi soţie, am considerat că este foarte expresivă această juxtapunere a două viziuni artistice. Pe urmă am mai expus amândoi în oraşul meu natal, Arad, şi într-un alt oraş apropiat nouă, Oradea, aproape o repetiţie generală pentru această expoziţie. Ea se doreşte să fie nu o simplă etalare a ceea ce am făcut sau a lucrărilor la care ţinem, ci însăşi expoziţia să fie o compoziţie, aşa cum un compozitor sau un poet compun. Suntem foarte mulţumiţi de felul în care a fost compusă, de rezonanţa ansamblului, aproape elementar, cu introducere, desfăşurare şi încheiere. Cred că aceasta este partea valoroasă a expoziţiei noastre.

Am remarcat că sunteţi preocupat şi de momente ale istoriei noastre, de simboluri ca în ciclul Tronuri, chiar de unele poeme medievale.Vă fascinează perioada Evului mediu?

Ştiţi, pe toţi istoria ne apropie, ne fascinează, ne tulbură. Avem nevoie şi noi de acest lucru, dar în mod special, aproape programatic, trăindu-mi foarte intens sentimentele generale ale lumii în care am venit, m-am ataşat ei şi mă tulbură. Caut mereu sensul major al istoriei neamului meu. Pe de altă parte, lucrez cu grija foarte puternică de a nu cădea nici în patetism, nici în fantasmagorii istorice, apărându-mi rigoarea prin aceste simboluri care sunt elementele, cristalele acestei evoluţii în care exist. Temele mari ale istoriei mele sunt teme generale. O lume întreagă cultivă tema istorică, eu beneficiez probabil de o anumită înclinaţie a mea naturală spre aceste simboluri, fapt care-mi dă forţa însăşi a obiectului meu artistic.

Ceea ce cred că vă mai leagă de Brâncuşi şi de Apostu este un procedeu folosit frecvent în arta majoră a secolului trecut, serialismul, reluarea unor motive fundamentale în lucrări executate într-o lungă perioadă de timp.

Toţi creatorii au la un moment dat un leitmotiv, o obsesie, o pasiune sau un ţel, care există şi la mine. Sigur, pe parcurs ele s-au repetat, ca şi la soţie. În cazul meu începuse cu un element venit şi din natură, dar şi din inteligenţa umană, ca de pildă balamaua, această articulaţie între două părţi. A urmat perioada cumpenelor, apoi influenţat probabil de mişcarea artistică generală din anii ’60, momentul structurilor, al unui constructivism care balansează între abstract, realism şi fantastic. Noi, practicienii, creem această metamorfoză, simbioză a lucrurilor aproape fără să vrem. Nu vrem să trădăm prin explicaţii, prin cuvinte, această parte a actului nostru de a face lucruri.

În căutările dvs. de început, care au fost maeştrii artei universale care v-au atras cel mai mult?

Ca student, acum 50 de ani, am pornit şcolăreşte şi-i aveam pe cei trei, triumviratul sculpturii româneşti, Jalea, Medrea, Han. Pe urmă îi descopeream pe faimoşii pe plan mondial Rodin, Bourdelle, Maillol, Despiaux, din şcoala franceză. Mai aproape de noi, îl aveam pe iugoslavul Mestrovic, care făcuse în România trei lucrări excepţionale. Dar în momentul în care am ajuns la sursele prime, din antichitatea greacă, egipteană sau aztecă, având şansa să înconjur pământul şi să văd aceste mari capete istorice ale artei şi ale lumii, am avut tăria să pot sintetiza. Într-un moment mai dificil, în care realizam monumentul Eminescu pentru oraşul Cluj, apoi la Oradea, un fel de frământare dureroasă m-a făcut să mă desprind de figurativ, să părăsesc aceşti mari monştri sacri şi să-mi găsesc sursa mai adâncă, mai autentică, mai personală a creaţiei mele.

L-aţi cunoscut pe maestrul Ion Irimescu, supranumit patriarhul sculpturii româneşti, cel care a împlinit anul acesta 98 de ani?

Am o mare admiraţie pentru acest artist, şi prin vârstă şi prin tot ce a făcut. Ne cunoaştem de 50 de ani, când eu eram proaspăt debutant, iar el era deja în plină afirmare, în plină glorie. Viaţa artistică românească este puternic legată de personalitatea acestui artist, având admiraţia cuvenită pentru el.

Ce reprezintă pentru dvs. nordul Moldovei, Bucovina, celebrele mănăstiri de acolo?

Este o mândrie naţională, iar când trăieşti din când în când în praful unei câmpii nu poţi decât să te gândeşti la splendoarea aerului, luminii şi frumuseţii unui capăt de ţară dumnezeiesc. Valorile pe care istoria şi le-a creat acolo sunt la fel de unice, iar aceste monumente universale ale Bucovinei, ale nordului ţării sunt un dar, un har dumnezeiesc. Sper ca acest mileniu să le ţină în braţe şi să le poarte cu o deplină conştiinţă a valorii lor.

Este la fel de greu ca acum 100 de ani să te afirmi la Paris ca artist plastic?

Parisul este atât de plin, atât de împlinit încât se mută atenţia în America, Japonia, Germania, etc. Am expus de câteva ori acolo, toţi artiştii visează să se împlinească în această metropolă excepţională. Am văzut-o, am muşcat din ea, nu ne-am aşezat deplin la masa belşugului, nici metropola nici eu. Este o himeră pentru mulţi artişti faptul că Parisul sau alte mari metropole îi aşteaptă de la aeroport să se realizeze.

Ce părere aveţi de experimentele de ultimă oră, care ocupă spaţii tot mai consistente, de pildă la Bienala de la Veneţia, arta multimedia sau altele, de la performance la ’’sculpturile’’bulgarului Christo, care constau în ambalarea unor superbe peisaje montane?

Prin vârstă, deja buna cuviinţă funcţionează, dar moral, indiferent de sentimentele mele mai intime, mai ascunse, pentru că în tinereţea mea am făcut acelaşi lucru, şi pentru că sunt atât de bun profesionist şi suficient de deştept să-mi dau seama că fenomenele sunt inevitabile, este timpul lor, ele trebuie să se producă, le privesc ca pe un lucru absolut natural şi uneori fascinaţia lor este reală. Dacă îl citaţi pe Christo Botev, cu ale lui ambalări pline de fantezie, gândiţi-vă şi la ce soclu stă în spatele lui şi îi furnizează milioane de metri de sfori şi folii, dar asta e o altă chestiune. A reuşit să se impună, este un artist înregistrat şi recunoscut. Fenomenul este obligatoriu, în mod necesar trebuie să se producă. Ce aş dori însă, pentru că sunt un om relativ prezent în fenomenul acesta de la anumită distanţă, aceea care nu mai cochetează cu lucruri neapărat originale, şi nu forţează nota noului, este ca tinerii noştri artişti să încerce să nu o facă cu o întârziere de 4-5 ani, să-i mimeze pe aceia, ci aceia să audă despre aportul lor de aici. Altfel, aceia efectiv n-au timp să se uite la noi, dar dacă apărem cu un aport original, expresiv, în mod sigur ei vor fi atenţi şi la ce se întâmplă la noi. Asta vreau să se producă în mişcarea artistică românească. Îi salut, îi privesc, nu mai sunt profesor să-i încurajez, nu mai sunt foarte apropiat, nu-i mai cunosc, din când în când îi întrezăresc, dar autenticitatea şi originalitatea sunt până la urmă singurele chei ale adevărului artistic.

Ce amintiri aveţi de la participările la Bienala de la Veneţia?
Am fost de patru ori la Bienala de la Veneţia, în 1962, 1972, 1980 şi 1995, invitat la un moment dat să expun chiar în Palatul Dogilor,  deci m-am bucurat de prezenţa acolo. Atunci când am fost prima oară, în 1968, fenomenul era în plină frământare. Prezenţa la Veneţia mi-a consolidat dar mi-a şi răscolit la un moment dat nu neapărat concepţia, ci însăşi părţile care se constituie în mentalitatea şi în practica unui artist. În momentul în care am văzut 100 de sculpturi din toate continentele şi din toate epocile adunate la un loc, când am avut în faţă această lecţie extraordinară de a vedea tot ce s-a produs în amplitudinea istorică a spiritualităţii umane, şi când am dat acolo şi de un Brâncuşi, iar sufletul mi s-a umplut de sentimentul de mândrie autentică, am găsit baza înţelegerii pe care o port acuma şi sunt sigur de ea.

De care alţi mari creatori români din străinătate v-aţi simţit atras?

Cei de care m-am simţit mai legat în perioada de la Paris au fost Ion Vlad, care a fost şeful unei generaţii de sculptori, apoi George Apostu şi Victor Roman. Pe aceştia trei i-am văzut foarte de aproape şi ţin la ei. Tot dintre marile figuri ale spiritualităţii româneşti din exil aş vrea să-i citez în special pe Horia Vintilă, iar legat strict de profesia mea, pe Horea Damian, acest pictor, constructor, arhitect excepţional.  De curând i-am văzut nişte lucrări extraordinar de frumoase.

Ce alte pasiuni spirituale aveţi?

Cel puţin două lucruri regret imens: aş fi vrut să fiu bine iniţiat în muzică şi matematici. Cred că astfel deveneam un artizan mai complex, în orice caz am această nostalgie a muzicii şi a matematicii. Mă preocupă transfigurările şi rigoarea pe care o deţine muzica. Ştiţi foarte bine că dacă toate celelalte arte recurg la un fel de iluzie, sculptura cu cele trei dimensiuni ale ei şi muzica, cu această spaţialitate şi sonoritate îmi par înrudite cumva. Literatura îmi este de asemenea apropiată, poezia în mod deosebit, teatrul ar trebui să-mi placă dar prefer mai mult să citesc dramaturgia decât s-o văd, dar acesta nu e un merit al meu, nu e o laudă. În general m-am dăruit total mai mult sculpturii decât s-o cultiv pe una sau pe alta din aceste arte, dar le trăiesc destul de intens şi de autentic atunci când ajung în faţa acestor fenomene.

Ce aşteptaţi de la România viitoare?

Oh, iubita mea Românie, când o iubesc când o înjur de mama focului. Tot aud vorbindu-se despre corupţie. Ei bine, eu visez la un moment dat să se producă o corupere în bine a lucrurilor. Aştept o corupere în bine.