Parafrazez în titlu sloganul unei celebre mărci de bere pentru că în această dupa amiază am ţinut în mâini un obiect excepţional. Albumul dedicat colecţiei Chiricuţă reprezintă acel tip de bornă de care am nevoie – şi cine nu are? – ca să îmi spun din când în când în oglindă că trăiesc într-o ţară cu şanse de normalitate. O iniţiativă sută la sută privată a editat şi tipărit un album impecabil documentat şi uluitor la capitolul fotografie. Nu ştiu câţi norocoşi vor intra în posesia albumului după lansare dar ca să vă faceti o idee, consultaţi picturile publicate pe Google Art Project şi imaginaţi-vă apoi calitatea aceasta a detaliilor transpusă în print. Cei doi co-autori, chirurgul Ion Christian Chiricuţă şi istoricul de artă Adrian Buga nu au facut niciun fel de rabat iar rezultatul final m-a determinat să fac afirmaţia din titlu. Aproape patru ani de muncă, o sumă de bani ameţitoare pentru un astfel de proiect (un omagiu adus de medicul-fiu medicului-tată şi colecţionar), se vor materializa în curând într-o lucrare care nu are ce căuta în rafturi ci mereu în mainile şi sub privirile cititorilor. Vă las acum cu câteva extrase din Argumentul scris de Adrian Buga la acest album şi cu cele câteva fotografii pe care le-am realizat în biroul său. (text şi foto de Mihai Constantin)

Potius mori quam foedare

(„Mai bine moartea decât dezonoarea”, inscripție găsită pe singurul vitraliu din colecția Prof. Ion Chiricuță)

                                        de Adrian Buga

    Argument

Acest album se naşte, dincolo de spațiul magic al cărților și al operelor de artă, din dorința de a pune la dispoziția publicului iubitor de frumos o lucrare amplă, bogat ilustrată, cu detalii și istorii ale celor mai reprezentative opere de pictură și grafică aflate în colecția Profesorului Ion Chiricuță , un om ai cărui „ochi albaştri şi limpezi, cu o lumină blândă, deschid calea spre înţelegerea acelei tensiuni care, din adâncurile sufletului său generos, l-au făcut să adune ani de-a rândul comorile de frumos pe care ni le dăruieşte prin colecţia sa.”  (…)

Primul capitol, „Pictura românească”, cuprinde o selecţie a celor mai reprezentative lucrări din colecţie . Experienţa detaliului prilejuiește imersia în fiecare operă reprodusă şi transformă simpla privire într-o veritabilă artă a înţelegerii, prin contactul intim cu amănuntul fotografiat și prezentat. Printr-un cult al apropierii de fiecare tușă a pensulei și a lecturării ei minuţioase, tind spre trăirile colecţionarului, cu tâlcurile apropierii acestuia de fiecare milimetru al pânzei, dar și cu alegeri și accente personale. Textul însoțitor capitolului dublează experiența. Folosind o amplă bibliografie, am analizat și prezentat individual lucrarile și autorii, atât prin integrare în universul specific, cât și din perspectiva alegerii operei, a însemnătăţii ei distincte și a conexiunilor pe care le implică opţiunea Profesorul Ion Chiricuţă de a construi o colecţie în plină epocă comunistă, regimul din care a încercat să evadeze prin Artă. (…)

Avem datoria de a ocroti şi de a valorifica munca şi strădania pe care Profesorul Ion Chiricuţă le-a depus în mod sistematic pentru tezaurizarea culturii noastre.  Gestul de a dona obiectele strânse unei instituții publice, în cazul nostru Muzeul de Artă din Bârlad, este unul care are legătură cu vârsta matură a colecției, o etapă de evoluție a omului Chiricuță, într-o directă legătură cu munca sa – chirurgia.
Începuturi
Când m-am aventurat spre îndepărtata insulă a Oceanului Indian, La Réunion, pe urmele pictorului Raul Lebel , am auzit pentru prima oară numele Ion-Christian Chiricuță, fiul Profesorului și colecționarului Ion Chiricuță. Am aflat că îl știuse bine pe pictorul la a cărui monografie lucram și am luat hotărârea să-l întâlnesc, iar de când l-am cunoscut a devenit pentru mine un om foarte apropiat. Discutăm mereu despre artă, și cu toate că timpul îi este inamic, întotdeauna minutele programate se transformă în lungi discuții plăcute, încheiate cu o glumă bună. Alături de domnul profesor am început să înțeleg multe lucruri despre artă, despre colecționari, despre viață; încă mai învăț…
Am descoperit, pe parcursul anilor, un om care a reușit să răspundă unei întrebări grele, aceea legată de viață și de cum trebuie ea înțeleasă și trăită. Încet, cu buna sa dispoziție apropiată de vioiciunea creștină, cu chipul mereu vesel, a reușit să obțină starea prin care emană o constantă și radiantă bucurie. La el totul concordă: atitudine, port, vorbă ardelenească. Este un om îndrăgostit permanent de viață, de artă; un om care poate să găsească constant aceeași emoție, aceeași mirare, în fața statuilor lui Apostu din Parcul Kiseleff, atât de îndrăgite, la care revine, cu încântarea-i caracteristică, în fiecare anotimp. Domnul Profesor, cu pasiunea moștenită pentru artă, este tot timpul cu sufletul la vedere, într-o permanentă stare de înțelegere. Să înțelegi viața, să înțelegi arta, iată calea spre seninătate, iată calea credinței. La capătul acestui drum avem o privire spre un tablou simplu, fără passe-partout și fără ramă: un tablou în care viața este colecția supremă, strânsă, după multe sacrificii, poate pentru a egala diafanul artei.
După ce mi-a văzut munca de cercetare și de recuperare a unui pictor uitat, domnul Profesor mi-a propus  să lucrăm împreună la inventarierea și catalogarea colecției Chiricuță. Așa a început totul, cu un gând urmat de un drum care s-a transformat într-o adevărată călătorie. (…)
Ne stau mărturie și cuvintele împărtășite de Ion Chiricuță unui pictor colecționat – Gheorghe Vânătoru: „Da, în zori, de fiecare dată, privind tablourile, îmi împrospătez amintirile: amintirile care mă leagă de primele emoţii ce le-am încercat cu pictura. Ea, pictura, mi-a clădit tinereţea într-un fel, pe nişte dimensiuni cu totul romantice: un romantism în care văd în apoteoză spiritul omenesc ca într-o feerică lumină astrală. Cred ca un nebun-profet în viitorul ei şi o iubesc cu esenţe tari, merg zilnic ca medic chirurg la masa de operaţii şi mă simt pătruns de efluvii izvorâte din operele panotate în casa mea, şi ceea ce pare incredibil de făcut cu bisturiul îmi reuşeşte în colaborare cu ceea ce-mi dau emoţiile picturii. Prin ea iubesc omul, viaţa, devin mai bun, mai înţelept. Ridic medicina la nivel de creaţie şi desfac miracolul natură, pentru a-l recompune.”

Acum, Profesorul Ion-Christian Chiricuță și cu mine, ne-am propus un nou proiect: terapia prin artă în ajutorul tratării cancerului. Încercăm, printr-o prezentare grafică  a detaliilor și armoniei culorilor selectate cu grijă dintr-un tablou – într-un efect macro, de „cadru în cadru” sau microcosmos –, să alinăm suferințele celor bolnavi și aflați în tratamente atât de complexe, dându-le ocazia să privească opera trainică a unui artist, care, prin încărcătura emoțională transmisă, ne spune că arta este martorul creației și motiv de speranță.
Scurtă introducere în istoria colecțiilor și colecționarilor din România
Colecţia Profesorului Ion Chiricuță ilustrează o autobiografie spirituală şi afectivă a colecționarului, în paralel cu timpurile trăite și cu evoluţia artelor în ţara noastră.
Istoria colecțiilor de artă românești cunoaște mai multe etape corespunzătoare climatului istoric, stadiului de dezvoltare economică, socială și culturală a țării. Forme incipiente ale procesului constituirii unei colecții de artă cu caracter stabil apar sporadic încă din epoca medievală prin tezaurizarea unor importante valori artistice în palatele domnești, la curțile boierești sau marile așezăminte de cult de pe teritoriul celor trei provincii românești: „La sfârșitul secolului al XVIII-lea și în primele decenii ale secolului al XIX-lea, se fac cele dintâi încercări de alcătuire a unor colecții particulare ce vor căpăta cu timpul un caracter public. Astfel, în Transilvania, pasionatul Samuel von Brukenthal, deținător al unei importante colecții, va permite vizitarea acesteia începând cu anul 1790 în palatul său din orașul Sibiu, pentru ca , în anul 1816,  să se transforme în muzeul care îi poartă  numele. La puțin timp după acest eveniment, în 1834, la București, în cadrul Ansamblului de la Sfântul Sava, va lua ființă, la inițiativa banului Mihalache Ghica, primul muzeu din Țara Românească, în care un loc de seamă îl dețineau colecțiile de artă transferate din fondurile unor instituții de stat și îmbogățite ulterior cu noi donații. Începând de la mijlocul secolului al XIX-lea și continuând în prima jumătate a secolului al XX-lea, muzeografia românească cunoaște o dezvoltare impetuoasă. Astfel, în anul 1859, ia ființă Pinacoteca din Cluj, în anul 1860 – Pinacoteca din Iași, în anul 1895 – Muzeul din Timișoara. Acest proces este amplificat de creșterea numărului colecționarilor particulari, ceea ce demonstrează cu timpul un interes tot mai accentuat față de fenomenul artistic autohton și datorită afirmării unei valoroase școli de pictură și sculptură românească, apariției unor personalități artistice remarcabile ca Theodor Aman, Ioan Andreescu, Ioan Georgescu, Ștefan Ionescu-Valbudea, Dimitrie Paciurea, Ștefan Luchian, dar mai ales Nicolae Grigorescu. Din această epocă încep să apară mari colecționari particulari, printre care Eugeniu Carada, V.G. Morțun, M. Kogălniceanu, Scarlat Vîrnav, Costache Dasiade, Gheorghe Panaiteanu, Costache Negri și, în secolul XX – Alexandru Bogdan-Pitești, Anastase Simu, Ion și Nicolae Kalinderu, Virgil Cioflec, Ion Cantacuzino, Kricor Zambaccian, George Oprescu, Victor Eftimiu, Lazăr Munteanu, Leon Laserson, pentru a aminti numai câțiva dintre cei mai importanți. Adevărați promotori ai artelor frumoase și susținători ai tinerelor talente, ei erau cei care, intuind perenitatea operei de artă, și-o apropiau întreținând totodată un spirit de emulație printre creatori și contribuind în același timp la crearea unui climat propice formării și răspândirii gustului artistic. Animați de un profund spirit patriotic, o parte dintre aceștia au donat statului român colecțiile de artă, acțiune ce va fi urmată cu un deosebit entuziasm și în deceniile următoare.”
Adaug celor scrise de Alexandru Cebuc câteva date despre colecția și colecționarul Regele Carol I al României, care, după ce a dispus de clădirea somptuosului castel de la Peleş, în 1879, devenit leagănul dinastiei române, a cumpărat pentru noua sa reşedinţă primul lot de tablouri ce aveau să constituie fondul cel mai important al colecţiei Sale şi, după 1948, al viitoarei galerii de artă europeană din Muzeul Național de Artă al României. „Dacă am analiza zestrea tuturor muzeelor mari ale lumii, vom descoperi rolul uriaş al colecţionarilor în selectarea şi ierarhizarea valorilor. Luvru, Prado, Galeriile Tretiakov vorbesc de la sine” , scria Prof. Ion Chiricuță în cartea sa, dar cât de repede se uită acest lucru acum ! Văd expuse și ilustrate în diferite expoziții și cataloage lucrările din colecția Chiricuță fără ca provenienţa lor să fie menţionată.
Colecția Chiricuță a fost strânsă în vremuri foarte grele, e vorba, mai exact, de perioada cuprinsă între anii 1950 și 1982. Din păcate, regimul politic de atunci a influențat negativ încercările de a dona întreaga colecție municipalității orașului Cluj, iar varianta donării Bucureștiului era exclusă. Sunt bine-cunoscute timpurile și stima Cabinetului 2 față de colecționarii bucureșteni și față de ideea de colecție publică. Dar insulele de libertate, ca spații fizice sau sufletești, au continuat să existe: colecțiile și colecționarii, atelierele și artiștii. Cât de importante erau grupurile de studenți formate în jurul maestrului Corneliu Baba, cu întâlnirile lor de la Athénée Palace, sau orele petrecute de colecționari, artiști și profesori la „Academie”, cum era denumită Consignația de unde se achiziționau opere de artă!
Cred că nu greșea colecționarul Constantin Constantinescu, apropiat al Profesorului Ion Chiricuță, când afirma că artistul creator și colecționarul împătimit reprezintă fața și reversul aceleiași monezi: „Ca și artistul, colecționarul trăiește într-un halou de magie, căci toată viața îi este închinată căutării frumosului, care a devenit, fără să știe când, cum și de ce, hrana lui spirituală. Dacă i-ar lipsi, cu greu ar mai putea trăi. E ca un damnat fără scăpare în dulcele chin al artei. Odată ce descoperă creația unui artist cunoscut sau a unui anonim, odată ce-i descoperă frumusețea, colecționarul o trece sub protectoratul său și începe s-o studieze, privind-o la nesfârșit, până când simte că nu mai are pentru el nici o taină. Îl stăpânește nevoia de a căuta, de a vedea, de a studia și comenta în orice moment o operă de artă (…) Artistul are în el pe primul său admirator, pe primul său susținător și pe primul său client. Colecționarul îi dăruiește pasiunea și dragostea lui față de artă, îi asigură existența materială și îi oferă garanții morale, stimulent fără de care cu greu se poate crea. E mereu lângă el și știe să găsească cel mai potrivit cuvânt de apreciere și îmbărbătare, ori de câte ori este nevoie. E alături de el ca reversul aceleiași monezi …”
Despre recuperare
Colecţia profesorului Ion Chiricuţă s-a clădit pe statornicia unui gând şi constanţa unei pasiuni, dar pentru a înțelege scopul colecționării trebuie să definim „mania” colecționarului, iar pentru a o defini trebuie să-i propunem un obiect care să fie: „un corelativ pur al intenției de a colecționa, fără nimic care să poată motiva prin sine dorința posesiei – nici utilitatea, nici frumusețea, nici prețul materiei sau al muncii”, cum scrie Robert Klein în Forma și inteligibilul, numai că acest lucru este dus într-o zonă ideală. Cine poate să se apropie doar de intenția de „artă”, fără suport, fără creator, fără amator, fără scop? Tot mecanismul artistic s-ar prăbuși: artist, galerist, colecționar, muzeu.
Pura intenție de a aduna creează cu de la sine putere o psihologie a colecționarului, o valoare a obiectului, o estetică cu normele și ierarhiile ei, la fel cum căutarea intenției de „artă” și descoperirile ei succesive secretă o istorie, o sociologie, o economie a valorilor.  Puterea colecţiei nu constă în expunerea ştiinţifică a obiectelor adunate, ci mai degrabă în utilitatea și transpunerea ei în viața de zi cu zi, în cazul nostru chirurgia. În momentul în care obiectele adunate au prins rădăcini și trăiesc în sufletul colecționarului, vine inevitabil și momentul donării. Dar tocmai acea paralelă, acea dublă folosire a artei și a colecției – ajutorul dat în munca de fiecare zi, liniștea tușelor și culorilor la care chirurgul Chiricuță se gândea când opera – fac inevitabilă transformarea valorii colecției în valoare umană. Această dublare este la capătul intenției „artă”, deoarece, prin folosirea operei, arta a fost cufundată irevocabil în om.
Cred că cei ce îndrăznesc să se aplece peste abisul morții și încearcă să mențină viața prin munca lor se simt pierduți într-o negură de nepătruns, ca în centrul unui uragan a cărui poziție și formă se modifică neîncetat. Cine ar putea să adune zilele şi nopţile medicului care se luptă mereu cu „răul”, cum zicea un apropiat al său: „cel mai rău dintre ele”?  Dar, totodată, cine, ar putea să știe mai bine ca Profesorul și Colecționarul Ion Chiricuță, cât și fiul său, Ion Christian Chiricuță, colecționar la rândul lui, ce înseamnă pasiunea colecţionarului de artă de a aduna „frumosul” atât de mult îndrăgit și admirat o viaţă întreagă?… Ce moștenire frumoasă, ce cruce dublă și grea – medicina și dragostea pentru artă!