10.10.2014.Nou.
Ephifania trecerii…

Acum 40 de ani, am avut un vis : voiam să trec din spaţiul în care mă aflam,în alt spaţiu, alăturat, de care mă despărţea un şir nesfârşit de felinare, atât de apropiate unele de altele, încât doar se zărea ceea ce era dincolo; nu aveai loc să te strecori printre ele. Spatiul în care mă aflam nu era caracterizat prin nimic – era o ceaţă ; nici spaţiul de dincolo nu era mai clar, doar mai luminos.
Dacă ar fi să caracterizez astăzi spaţiul de-aici, aş observa că este un spaţiu al marilor reclame ,zgomotos, cu artere pe care alunecă maşini, poate cu oameni strecurându-se fugitiv printre ele; spaţiul de dincolo de felinare ar fi altfel? Nu prea…
Atunci, în spaţiul real, nu aveai cum să treci fără voie de la stăpânire, acum nu poţi trece fără bani…
Cu alte cuvinte, şirul despărţitor de felinare este prezentul continuu …

Reîntorcându-ne la oile noastre,la spaţiul pe care ni-l oferă Muzeul Naţional al Ţăranului Român,avem în lucrarea palpabilă şi în acelaş timp conceptuală a Magdei  Pelmuş, unul din înţelesurile concrete ale hotărnicirii ephifanice ale ”TRECERII” între o lume care aparţine lumescului îndestulării şi o lume care aparţine spiritualului.
Radu Comşa designer ,care uneori uimeşte prin siguranţa îmbinării formelor comodităţii umane cu , în chip straniu, înţelesul ingenuu sau sofisticat al lucrurilor:scaun,dar şi străvechiul înţeles de tron, de ladă de zestre,prin care amăgitoarele măriri se transformă în îndurătoarele capacităţi ale pământului.
Lumea artei face legătura dintre realitatea care poate să nu fie de zi cu zi, ci poate avea valenţe istorice, de ethos. Arta are posibilitate să ”vadă” visul, proiectele omenirii în  facere şi să sintetizeze totul într-un proiect personal complex care să alăture o  realitate ce pare să uite de complexitatea datelor OMULUI,
unor opere care să trezească omul din destinaţia semnalizată glorios, politic şi tehnico-ştiinţific.

Într-un fel sau altul, această expoziţie (pe două paliere) aşează meditaţiile unor personalităţi cunoscute sau mai puţin cunoscute, pe  trepte-ephifanice  ale ”TRECERII”.

Lucian Ţăran cu o sculptură de care s-ar bucura orice Muzeu al lumii, străbate timpurile până în zona ancestrală aducând în realitatea lumii simbolistica aparte a primelor zeităţi cu haloul ritualului cerebrărilor iniţiatice ale acelor vremi, dar şi cu surâsul ascuns al artistului…
Brânduşa Bontea cu un grupaj de picturi ce definesc o anume legătură dintre cer şi pământ, dar şi dintre natură şi poezie( exemplul cel mai elocvent  fiind poetul Norilor)…Ea trece natura materială într-un spaţiu conceptual ce despovărează ”motivul” de ilustrarea pe care ar da-o descrierea peisagistică, simplificând  imaginea printr-un văl tainic de culoare.
Mirela  Hagiu are înlăuntrul celor  2 căpiţe abstracte, bucuria jocurilor de copii dar şi perceperea formulei abstracte ca o adunare de urme ale unor construcţii –detalii de gând. şi nu o face decât după ce , probabil a meditat asupra înţelesului pe care-l are o clae aşezată poate în plin câmp ,cum poate  lumea impune câte un precept ca obligatoriu: austeră, monumentală, micşorându-se pentru hrana vitelor.
La capătul acestor generalităţi, Alma Redlinger, care are un cult pentru realitatea imediată a lucrurilor,ne oferă mai mult decât crochiuri : un mod pe care Japonezii îl numesc ”haicouy”-adică trăsăturile iuţi, esenţiale, prin care ceea ce ai studiat o viaţă, definesc obiectul studiat. Acest mod se asemuie cu vorba tainică pe care o spun cei care au avut  experienţa morţii:”îţi trece într-o clipă prin faţă toată viaţa”.Dar aceste crochiuri aşează pe o faţetă a imediatului, chipul prin care cei plecaţi , uitând cine sunt pot să şi-l reamintească. Iată în ce fel TRECEREA, este o devenire a vieţii , o neajungere încă,dincolo.
Bogdan Pelmuş priveşte lumea de pe un palier al depărtării ,monadă a unui proiect ce se ”ţese” pe o structură tradiţională ca bază de lansare dar se aruncă îngrijorat de soarta lumii reale ,aspirând către o devenire în care întregul univers este baza esenţială a realizării materiale şi astfel posibilă întâlnire cu Dumnezeul Creaţiei.Cu această observaţie a harului Artei, ajungem să înţelegem preceptul budist cum că ”totul este vis”şi în această accepţie, Ştefan Pelmuş organizează lumea visului şi lumea reală prin euforia simbolurilor lui sacre,care n-au loc şi nici odihnă.
Daniela Chirion este prima care între noi susţine TRECEREA ca ISTORIE :nu se sperie de aspectul clasic al desenelor ei şi nici de istoria eroilor , căci bunicul ei este văzut cu patos ca un posibil erou; Trecerea semnalează aici forţa amintirii,nu a visului, deşi este tot un fel de vis , păstrat de memoria neamului,a vechilor documente de familie, fotografii, descrierea deci, a unor vremuri, în planul unei realităţi ce a fost.În plan artistic este de remarcat finețea desenului ei, fineţea sufletească a artistului din ea,artist recuperator semnalizând prezenţele care ne recuperează ele înşişi devenirea.
Aş vrea să nu spun nimic despre admirabila expresivitate a lucrării lui Mircea Barzuca,artist care-şi distruge ”obiectele” după terminarea expoziţiilor la care participă. Nu vrea să lase ”urme”. Noroc că există  fotografia ca ”urmă”; fotografia este o mărturie a Trecerii, dar una care nu dă socoteală de teribilul dialog dintre realitate, vis şi spiritul sensibil al ultimei creaţii Dumnezeeşti: OMUL-lui în acest RITUAL AL TRECERII.

Paula Ribariu
2014 X.