Sculptorul Dinu Rădulescu este un magician. De câte ori îl vizitez la atelier, văd lucrări avansate dar parcă nicio urmă de caznă în jur. Aproape îl bănuiesc că presară praf de piatră prin curte și rumeguș prin atelier ca să își construiască un alibi al trudei în urma căreia îi țâșnesc din minte și brațe atâtea lucruri. Ici o marmură nouă, colo un lemn uriaș care a căpătat – dupa ani de tatonare și de prudentă apropiere – o lumină și o claritate extraordinare.

Evident, mirarea îmi este mimată. De când îl cunosc, știu că Dinu Rădulescu este o plămadă de disciplină, rigoare și ambidextră forță de a ciopli. Și în ciuda problemelor de sănătate, care dau oricui târcoale după o anumită vârstă, este eficient și prolific. Desenează, atacă lemnul și piatra deopotrivă, modelează în gips și mintea îi este avanpostul următoarelor proiecte. Despre un trunchi vânjos de stejar vreau să vorbesc acum, o bucată zdravănă de lemn care ținea închisă în ea o scena plină de dinamism și emoție. Și ascunsă ar fi rămas dacă Dinu Radulescu nu și-ar fi pus în minte să o scoată la iveală și să ne-o arate tuturor. Lucrarea a intrat în faza finala a finisării și va mai dura până când artistul se va opri din lucru cu un oftat de satisfacție, mai ales că știu cât de exigent este cu șlefuirea sau patinarea lucrărilor în lemn. Dar ansamblul vibrează deja, totul e așa cum ar trebui să fie și merită o expunere aici. (text/foto de Mihai Constantin) M-am pus și eu moț pe o piatră pentru poză. Cine știe pe ce operă stau. Numai Dinu Rădulescu ne poate spune…