Portretul individual şi autoportretul în viziunea lui  Vasile Aionesei

de Ana Amelia Dincă

Îţi trimit portretul pentru a fi întotdeauna cu tine, chiar şi atunci când moartea ne va distruge.
                                                                             Erasmus din Rotherdam

Citatul de mai sus  este o dedicaţie către Thomas Morus, pe dipticul Petrus Aegidius-Erasmus de Quentin Metzys şi este însăşi crezul pentru care Vasile Aionesei doreşte să puncteze în creaţia sa tematica portretului ca fiind una dintre modalităţile de a eterniza fiinţa prin reiterarea ei într-o modalitate de evocare de factură modernă. Descoperind însăşi profunzimile şi latura spirituală a individualităţii, artistul face din această paradigmă a personalităţii un loc comun pentru trăsăturile stilistice ale compoziţiei, cât şi pentru cele particulare ale modelului. L-am văzut de multe ori pe artist imortalizând în imediata noastră apropiere, psihologiile unor cunoscuţi ai locului, la diferite manifestări culturale, petrecute la Muzeul Judeţean Ialomiţa sau la Centrul Cultural UNESCO Ionel Perlea. În asemenea momente, modelele nu pozează, astfel încât artistul trebuie să se concentreze asupra firescului mişcărilor şi, chiar dacă tipologiile erau surprinse în contururi dematerializate, întotdeauna desenele erau de o monumentală simplitate. Execuţia, pe de parte rapidă şi în egală măsură corectă, evoca ceea ce era definitoriu pentru model, artistul punând în joc tot talentul luat de la natură şi toate mijloacele plastice însuşite, spre admiraţia celor de faţă.  Însuşi marele Leonardo da Vinci spunea că „înaintea unui portret chiar părinţii şi prietenii trebuie să rămână uimiţi de ceea ce pictorul a putut să vadă în model”. Prin remarca sa obiectivă, reputatul artist renascentist punea în discuţie secretele pe care portretul le aduce pe suprafaţa bidimensională, inclusiv în faţa  acelui privitor pentru care fiinţa portretizată era lipsită de mistere. Vasile Aionesei, prin rigurozitatea desenului şi acuitatea observaţiei, problematizează definiţia vizibilă şi invizibilă a caracterului subiectului său. Faima de portretist pe care o are astăzi era dobândită prin nativitate şi încă din vremea copilăriei chipul uman era fascinaţia sa permanentă.

Capacitatea de a gândi spaţial, memoria vizuală şi abilităţile tehnice, care îi permiteau să rezolve uşor problemele de plasticitate a formei, îl detaşau de colegii săi, atrăgând atenţia profesorilor din satul natal, Gândinţi. Situat lângă Roman, unde se varsă Moldova în Siret, locul acesta se pare că a fost cu noroc pentru Vasile Aionesei şi nu pentru faptul că s-a născut acolo, ci datorită unei întâmplări din al doilea război mondial, când prăbuşirea avionului nemţesc, în pădurea din apropierea casei, a adus cu sine şi câteva reviste colorate pe care tatăl, Gheorghe, le-a găsit şi le-a ascuns în pod, unde băiatul lui se urca spre documentare pentru zeci şi zeci de desene, care urmau să apară pe hârtie. Viaţa familiei nu era una dintre cele mai uşoare şi de aceea caietele pentru schiţele tânărului artist erau procurate de la prăvălia satului în schimbul câtorva ouă pe care Vasile le lua din cuibare fără ştirea părinţilor. Faptul că îşi confecţiona singur jucăriile pe care le vedea la ceilalţi copii, era măsura capacităţilor plasticianului de adaptare a imaginii volumului vizualizat la materialele avute la dispoziţie, dar şi un rezultat al simţul spaţialităii şi al dexterităţii exersate permanent. Din amintirile adolescenţei, una ne-a atras atenţia în mod deosebit. Că Aionesei era devotat picturii şi desenului nu era o noutate. Dar insistenţa asupra  portretului şi specularea oricărui moment pentru exercitatea nobilei pasiuni de a surprinde trăiri efemere, ni se pare fundamental pentru preocuparea ce avea să urmeze decenii la rând. La un moment dat,  întâlnind un pictor din Roman, care făcea portrete vara în staţiuni, l-a rugat să-l lase să–i facă un portret cu instrumentele lui. Personajul care din portretist a devenit portretizat a afirmat că limbajul plastic al artistului nostru semăna cu cel al lui Ştefan Luchian. Peste ani, când Vasile Aionesei a devenit student, profesorul Gheorghe Şaru a constatat aceleaşi similitudini. Văzuse în copilărie, la biblioteca din Roman, albume cu primul pictor modern din plastica românească şi de aceea, în istoria artei recente, Vasile Aionesei pare un conservator al modernismului, însă puţini ştiu că şi experimentul artistic a constituit la un moment dat contextul de desfăşurare al obţiunilor vizuale. Astfel că, boala mamei care era un necaz abătut asupra familiei, avea un revers mulţumitor pentru imaginaţia micului artist. Păstrând sticlele de medicamente şi împodobindu-le cu hârtie colorată, modelată după motivele tradiţionale legate de obiceiurile anului nou, artistul realiza simbolurile animaliere ale ursului şi caprei sau ale măştilor cu chipuri ciudate, care luau naştere pe gâtul micilor recipiente. Acele capete fantastice erau continuate cu o vestimentaţie exotică inspirată din ancestralele ţinuturi ale Moldovei. Vrând dinadins să devină pictor, Aionesei a fost susţinut de mama sa în dorinţa de a urma Liceul de Artă de la Roman. Dar,  nefiind acceptat aici pentru că tatăl său nu era înscris la întovărăşire, pictorul s-a văzut nevoit să meargă la un liceu de cultură generală.

Mai târziu, la Şcoala Populară de Artă din Roman, a început să expună alături de colegi, manifestările fiind comentate de Valentin Ciucă. Acesta se afla la Piatra Neamţ în vremea aceea şi venea la Roman pentru a deschide expoziţiile tinerilor pictori printre care se afla şi portretistul nostru. Încă de atunci, acesta şi-a construit opera cu răbdare şi discreţie, punându-şi în joc întreaga experienţă plastică, în cadrul căreia tema portretului i-a dominat existenţa  artistică şi asta tocmai pentru că domnia sa ştie că, un plastician care nu poate să facă portret, nu este cu adevărat împlinit. Deşi nu s-a păstrat nici un portret din acei ani, avem convingerea că persistenţa asupra trăsăturilor fizionomice în scopul recunoaşterii modelului, erau păstrate cu sfinţenie la graniţa dintre forma conturată generic şi liniile definitorii care alcătuiesc domeniul de identitate caracterorologică. Devenind student la Secţia de pictură a Institului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, Aionesei s-a familiarizat cu portretistica unor nume sonore ale artei din a doua jumătate a secolului XX şi cu problematica destul de complicată a întrebărilor născute în faţa abordărilor lui Traian Brădean, Marius Cilievici sau Corneliu Baba. În această perioadă, preocuparea pentru sfera lăuntrică a fiinţei şi pentru aspectele fizionomice aparente se distingeu ca două componente inseparabile  legate de viaţa interioară şi de cea exterioară a modelului. Percepţia pe figură a stărilor de melancolie, a atitudinilor de revoltă sau de contemplare obiectivă a lumii, nu fac decât să rezolve în planul propriei obţiuni plastice, principiile de construire ale chipului. Stările de zbucium sau de fericire, care se întrevăd pe diferitele fizionomii, sunt  de un expresionism tensionat al liniei drepte sau modulate, a cărei forţă depinde de momentul de inspiraţie al artistului. Între artiştii afirmaţi în fenomenul plastic ialomiţean, Vasile Aionesei s-a impus câştigându-şi notorietatea de portretist, dar s-a făcut remarcat şi prin spiritul său discret şi modest care îl defineşte ca identitate creatoare. Trăind oarecum izolat de contextul avangardelor actuale, nu numai ca modalitate de abordare stilistică, din respect pentru principiile ancestrale ale istoriei artei, ci şi ca existenţă fizică prin nenorocul de a trăi într-o provincie artistică, Vasile Aionesei a ştiut de la început că miza sa este una strict estetică. De la academism la modernism, de la culoarea locală la structura ei analitică, artistul străbate fără constrângerile inerente unor precepte postmoderne o întreagă gamă de atitudini portretistice. Luminozitatea şi proporţia componentelor faciale, dar şi abaterile de la acestea în dorinţa de redare a asemănărilor naturale ale personajului desenat, îl fac pe graficin, când un artist strict academic, când un gestual fără reţineri în linia care identifică trăsăturile personalităţilor reprezentate.
Poetul Gheorghe Dobre, scriitorul Şerban Codrin, Silvian Ciupercă, artistul Nicolae Rotaru, prozatorii Nicolae Stan şi Ion Neşu, publicistul Ion Alecu, Mircea Dinescu, Jean Cheptea, Vişinescu, scriitorul Constantin Ţoiu, Dan Elias, Anghel Papacioc, Florin Ciocea, poetul Costel Bunoaica, Aurel Sefciuc, Aura Aionesei, Cristi Aionesei, fratele pictorului, Aionesei Gheorghe, academicianul Viorel Barbu, dr. Vasile Pâslaru etc. În ulei, artistul contrapunctează la nivel cromatic zeci de tuşe mărunţite, alungite uneori  sau trasate puternic cu penelul. În desenele în creion sau cărbune, Vasile Aionesei nu este un portretist de factură eliptică. Însă sintetismul liniilor care alternează cu detalii, asupra cărora artistul insistă din dorinţa de a dezvălui caracterele în deplinătatea totalizatoare a psihologiei, compun structuri puternice de definire a expresiei chipului. Tocmai datorită satisfacţiei date de producerea asemănării, portretul a devenit acel gen artistic care place şi celui instruit în ale artei, dar şi publicului admirator. A nu se înţelege prin aceasta că Vasile Aionesei este un artist întru totul mimetic. Întotdeauna personajele desenate, dematerializate şi simbolice, există în sine ca portrete individuale. Numai accidental artistul a relatat o istorie a familiei sale prin pictarea celor doi copii, Aura şi Cristi, într-o singură compoziţie. Aceştia au candoarea specifică vârstei, puritate în priviri şi prospeţime sufletească.  Într-un tablou vedem figura doamnei Rodica, soţia artistului. Concepută în aceeaşi notă a chipului de sine stătător, dar înt-o atitudine maiestuoasă de portret de aparat, lucrarea impresionează prin acalmia unei apăsătoare stări de aşteptare. Dimensiunea psihologică se relevă la nivelul atitudinii, a rotirii capului în poziţie de trei sferturi, lucrarea păstrând dimensiunea monumentală a formei şi a trăsăturilor puternice de creion. Privirea înglobează drama şi bucuria modelului, deplina încărcătură emoţională care distribuie pe figură reflexele de lumină şi umbră, lăsând o anumită libertate câtorva suprafeţe, care nu fac decât să întregească atmosfera de mister a distinsei doamne. Lumea interioară a sufletului ascuns fără vreo glorie precisă, întrevăzută în imediata existenţă, îşi regăseşte orizontul misticii interioare în expresivitatea chipului, chiar în trăsătura sa cea mai  personală citită într-o arcuire subtilă a sprâncenelor.
În egală măsură artistul lucrează în ulei, iar culoarea o  aşează în pete sintetice, imaginea finală transformându-se într-o metaforă a omului, într-un element de sacralitate al fiinţei corporale în care sufletul sălăşluieşte şi defineşte singura garanţie a emoţiilor transparente în zâmbetul sau seriozitatea chipului. Portretele lui Vasile Aionesei sunt un elogiu adus prietenilor pe care i-a cunoscut îndeaproape sau anonimilor, pe care i-a văzut o singură dată cu ochiul său ager şi cu mintea atotcuprizătoare, reţinându-le trăsăturile definitorii. Unele portrete au un pronunţat caracter protocolar. 
Autoportretele lui Vasile Aionesei constituie capitolul de forţă al creaţiei sale. Acestea ne-au atras atenţia nu numai datorită prezenţei lor într-un parcurs istoric, în care precedentul fusese deja creat în istoria olandeză a picturii prin Rembrandt van Rijn, dar însăşi etape esenţiale ale artei româneşti moderne au dat tonul unui drum al autoportretului prin Ştefan Luchian sau Theodor Pallady care, reprezentându-se cu pensula în mână ca în vremuri mult mai îndepărtate zugravul de subţire Pârvu Mutu, au deschis calea lui Corneliu Baba care este exemplul absolut al artei de autodefinire vizuală în plastica noastră. Având această strălucită descendenţă, Vasile Aionesei îşi evocă sentimentele şi trăirile personale prin atitudinea de introspecţie asupra propriei fiinţe. Într-o serie de autoportrete, care lasă trecerea timpului ca o victorie să îşi spună cuvântul asupra fizionomiei, tuşa păstrează nealterată dorinţa de perpetuă contemplare asupra sinelui.  Rămânând de fiecare dată aceeaşi, blândeţea chipului este redată uneori extrem de liber şi firesc pentru un artist care, de data aceasta, priveşte nu tocmai detaşat universul  existenţial.  Profunzimea privirii directe, care dezvăluie neliniştile interioare şi pierderea insesizabilă a timpului artistic, se dezvăluie în acurateţea liniei cu diferite intensităţi de trasare. Prin aceasta, îndepărtându-se de academism, dar rămânând în limitele lui prin accentul pus pe forma recognoscibilă şi pe diferitele nuanţări locale, artistul concretizează o friză de autoportrete. Reprezentarea din 1982, bust, din trei sferturi, cu bărbia sprijinită de mâna cu degetele răsfirate, ţine de imaginarul livresc al artistului. Ochii privesc atent spectatorul într-o atitudine de comunicare directă. Acoperământul de cap stabileşte o anumită verticalitate a modelului, iar pata cromatică, de un roşu intens, se transformă în centrul de interes al compoziţiei. Vesta de culoare închisă, realizată în aceeaşi modalitate de evocare a unei pete sintetice de culoare, contrastează cu fondul ocru-verde, caracteristic mai multor  lucrări din seria aceasta. Într-un autoportret din 1997, Vasile Aionesei îndreaptă către noi penelul abia sugerat printr-o discretă trăsătură neagră de culoare. Corpul artistului este întors către chevaletul invizibil, a cărui prezenţă se simte dincolo de spaţiul tabloului. Aflându-se în atelier, în momentul cel mai intim de comunicare cu subiectul, pictorul ne dezvăluie factura lăuntrică a fiinţei sale creatoare şi transmite un mesaj direct, acela de rămânere în ascundere a pânzei ce  are să se ivească. Învăluit de acest mister, cu privirea pătrunzătoare a ochilor de nuanţă gri-albastru, care are corespondent în cromatica vestimentaţiei, cu sprâncenele arcuite, descriind forme unghiulare, cu acoperământul de cap de culoare roşie, artistul dezvoltă un comentariu cromatic şi formal asupra propriei exteriorităţi fizice.
În anul 2000, Vasile Aionesei realizează un autoportret în care linia penelului se afirmă ca centru de interes şi drept fundamentalul element de relevanţă al personalităţii sale. Degetele răsfirate, conturate poliaxial, ne arată că artistul rămâne în registrul aceleaşi sintaxe. Halatul verde, valorat în funcţie de lumină, bluza albă, nuanţată cu părul, relatează aluziv poezia chipului, care abia începe să fie brăzdat de povara anilor. Artistul se află în deplinătate forţei creatoare şi ne mărturiseşte acest lucru prin intermediul uneltei sale, tocmai îmbibată în culoarea de pe planşetă. Gata de a ataca pânza, plasticianul mai priveşte încă o dată spre noi. De data aceasta, capul descoperit, cu părul cărunt, realizat din tuşe expresive încununează fruntea înaltă, înseninată de frontalitatea privirii şi de efectele pensulaţiei, care sublimează realitatea. La o simplă privire se poate remarca destul de uşor faptul că orientarea artistului rămâne mereu aceeaşi, către chevaletul de dincolo de tablou. El ascunde, dar dezvăluie în acelaşi timp, un context simbolic al afirmării de sine, intuind că arta sa există dincolo de aspectele vizibile. Dacă în cazul portretelor există o schematizare determinată nu numai de abordarea stilistică, ci inclusiv de cea a tehnicii în creion, în autoportrete intervine în forţă materialitatea culorilor în ulei.  Din când în când, Vasile Aionesei abordează aquarella. În compoziţia din anul 1995, în alb şi albastru, redând tensiunile propriului chipul în compoziţia aflată astăzi în patrimoniul Muzeului Dunării de Jos din Călăraşi, plasticianul demonstrează încă o dată că tehnicile nu prezintă nici un mister pentru mâna sa exersată. Psihologia care transpare în privirea atentă, mult prea pătrunzătoare în sufletul privitorului, rămâne dominanta autoportretelor,  care instalează în operă un soi de pornire lăuntrică spre energiile din universul apropiat. Cele patru studii din 1988, aşezate pe un singur suport, dezvăluie o narativitate a mişcării capului, diferită doar printr-o subtilă redefinire a chipului. Artistul suspendă pentru moment mobilitatea propriei fiinţe şi creează  atitudini contemplative la fel ca în parcursul unei pelicule cinematografice. Fondul liber, aerisit de vreo intenţie a elementelor care să creeze o arhitectură sau vreo scenografie, însuşi corporalitatea artistului formând un fel de construcţie monumentală, proiectează o nostalgie a vidului care urmează să se umple de atmosfera eterică a spiritului. Autoportretul din 1990 este evocat în raccourci, de jos în sus, trupul şi chipul artistului privindu-ne detaşat şi sigur în atitudinea sa distantă, relevată de alegerea poziţiei perspectivale. Semnat  în registrul inferior al planşei, în dreapta, pe verticală, compoziţia iese de sub incidenţa celorlalte abordări.     
Creaţia apare atunci când talentul şi trăira spirituală pe care o ai dau frâu liber ideilor, sentimentelor şi acestea se exteriorizează în imagini, spunea pictorul Vasile Aionesei, care s-a născut în data de 22 martie 1949. Desăvârşirea studiilor la Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu, în 1980, la clasa profesorilor Gheorghe Şaru şi Constantin Crăciun, i-a dat artistului o direcţie de rememorare a modernismului, stil care i-a călăuzit drumul artistic.  Colegii de la clasa de pictură pe care o urma Vasile Aionesei vor deveni reputaţi artişti: Ionescu Corneliu, Daradici, Luiza Patriciu, Amanoil Abraham din Siria,  Estuardo Barioss din Guatemala, iar printre colegii de generaţie se numărau Marcel Chiţac, Corneliu Ratcu, Marcel Aciocoiţei.
Foarte tânăr fiind, la numai 16 ani, elevul de atunci şi-a deschis două expoziţii personale la Roman şi Piatra Neamţ, iar la distanţă de câţiva ani buni, în 1995, la Centrul Cultural UNESCO Ionel Perlea din Slobozia. Începând cu anul 1980, Vasile Aionesei participă la toate expoziţiile de grup din judeţul Ialomiţa, iar din anul 2002 a activat în cadrul manifestărilor Flialei U.A.P.Slobozia-Ialomiţa. Cu lucrări în România şi străinătate, artistul abordează deopotrivă portretul şi autoportretul, icoana, sculptura în lemn şi piatră, pastel, aqurella, pictura de biserică şi cea monumentală. Aceste preocupări se datorau faptului că actul de creaţie este divin pentru artistul care practică o artă realistă într-o notă figurativă . Fiind cucerit de arta lui Leonardo, Rembrandt şi Velasquez, care au fost de neegalat la nivelul tehnicilor, dar şi la nivelul capacităţii de a capta imaginea, plasticianul a încercat să asimileze ceea ce a fost mai bun de la înaintaşii săi. Prin preferinţa pentru subiectul antropomorf, Vasile Aionesei încearcă să stabilească un echilibru între raţional şi sentiment. Şi nu întâmplător, pentru că Vasile Aionesei vede în fiecare formă o fiinţă cu însuşiri apropiate omului şi deopotrivă în relaţie cu influienţa corpurilor cosmice . Experimentele artei sec.XX nu au schimbat aproape deloc problematica portretului rămas în planul figurativului la artiştii care şi-au asumat învăţătura academică, rămânând conservatori. De aceea, desenul, care operează cu elemente de limbaj plastic convenţionale în scopul creării formei, îi permite artistului să facă recognoscibil fiecare personaj reprezentat .