duminică, 4 mai 2014
Artmark macht frei

SURSA: AICI
De curînd au apărut o serie de pancarte publicitare prin mijlocul Bucureștiului anunțînd evenimentul Art Safari. Este vorba despre un eveniment cultural, nu de unul cinegetic cum s-ar putea crede în primă instanță. Pe bulevardul Magheru, deaspura magazinului Vodafone, întîlnim probabil cea mai mare reclamă “culturală” postdecembristă. Sub imaginea unei picturi suprarealiste de Victor Brauner  avem sloganul “Arta nu robotizează, arta eliberează”. Hait! Pe bune? O fi lucrat Artmark cu o firmă de publicitate în care “creativii” ori sunt monumental de proști ori și-au bătut joc de comanditari.  De la Holocaust încoace există o reținere justificată față de toate realitățile cu majuscule care „te eliberează”. Suspectez mai degrabă prostia și proasta inspirație decît vreo șopîrlă antisemită. Oricum, situația asta m-a pus pe gînduri. Ce anume ma deranjează la modul fundamental în comportamentul celor  de la Artmark?  În mod sigur prostul gust nu e o cauză ci mai degrabă o consecință a unei poziționări inadecvate față de fenomenul artei. Unde au greșit ei? Un răspuns pe care l-am depistat e următorul: Artmark a prezentat de la început fenomenul artistic ca pe o oportunitate investițională. Acest lucru este și antiartistic și neeficient din punct de vedere comercial pe termen lung.  Dacă arta e o investiție, ea va atrage oameni care se vor gîndi mai întîi la bani, deci la ceva exterior artei. Iar cînd alte activități economice vor deveni mai atractive pentru investiții, acei “colecționari” vor dispărea să joace la bursă, să investească în producție sau în imobiliare. Poziționarea artei ca investiție este și antiartistică deoarece este ignorată esența ei. Arta mai degrabă consumă decît produce bani. Ea este un domeniu al vocației, nu este o meserie sau o carieră (cînd e prezentată așa avem de a face cu o mistificare). Cei care  moșesc, protejează sau promovează arta trebuie s-o facă în spiritul ei. Da, știu, și artiștii trebuie să mănînce, am auzit truismul ăsta de atîtea ori însă adevărații artiști ar fi foarte mulțumiți dacă n-ar trebui s-o facă… De fiecare dată cînd aud lamentația materialistă îmi aduc aminte de un sfat al unui prieten estetician: “Toți actorii artei și cei aflați în jurul artei suntem ca la formula unu. Miza finală e viteza (arta), adică cum să capacităm lumea materiei să dezvolte prin combustie deplasarea rapidă. Finalitatea de neatins, dar de urmărit, este ieșirea din corp prin viteză. E sănătos ca oamenii din formula unu să discute numai și numai cu scopul acesta în minte. Dacă nu se poate discuta despre viteză, măcar să dicutăm despre mașini (artiști) și piesele de schimb (tehnici, stiluri) care le fac să funcționeze. În niciun caz nu ne cramponăm să discutăm prea mult despre benzină (bani)!”.  Or Artmark nu discută decît despre artă ca investiție.  După cum văd, Art Safari este și un strigăt de disperare. Bula cotelor nesustenabile se apropie de explozie. Safari-ul este de fapt o vînătoare de noi bogătani care doresc să speculeze în ultimul Caritas post-decembrist. Un colecționar sănătos nu se construiește prin păcăleli cîmpenești de tipul ăsta. E nevoie de ani și ani de antrenament estetic.  Acei colecționari adevărați (de tipul lui Zambaccian și Dona) devin fanatici, ei adaugă plus-valoare culturală artei colecționate. Ei dezvoltă în ani și ani de discuții și interes față de artă un discernămînt estetic. Nu revînd ușor și construiesc muzeele de măine. Iată cum arta poate să te elibereze, însă nu de griji sau de responsabilități ci în primă instanță de obsesii materiale mărunte. Exact în răspăr față de Artmark.