Cu greu mai poţi numi acest atelier al Uniunii Artiştilor Plastici când de mai multe decenii se află sub “domnia” aceluiaşi nume: Pacea. Mai întâi Ion si apoi fiul său Dinu, au făcut din acest loc un spaţiu de creaţie, de meditaţie, de istorie în cronica picturii româneşti contemporane.

Am “cunoscut” acest atelier mai intâi din istorisirile lui Tudor Octavian despre dimineţile petrecute alaturi de cei doi “Ioni” ai săi, Pacea si Musceleanu. Şi recent am avut prilejul, la invitaţia lui Dinu Pacea, să-l văd şi să documentez în fotografii ceea ce până atunci era numai un construct al imaginaţiei mele. Cele două imagini – cea mentală şi cea reală – s-au suprapus într-o coerenţă dincolo de aşteptări. (text, photo: Mihai Constantin)Şezlongul este unul din elementele de continuitate ale atelierului. Ion Pacea şi-a contemplat lucrarile asezat in el, la fel face astăzi şi Dinu. Lângă birou, “Papi” Ion Pacea îşi veghează şi acum spaţiul de lucru. Dinu alaturi de faimosul paravan al lui Pallady care a ajuns in atelier pe filiera Catargi. Piesa apare în mai multe lucrări ale lui Pallady şi a fost preluată ca element de compoziţie şi într-o pictură Dinu Pacea. Un cadou surpriză: catalogul lansat cu ocazia retrospectivei Dinu Pacea de la Muzeul Ţăranului Român. Dedicaţia este scrisă a la Leonardo da Vinci, cu mâna stângă şi în oglindă. Dinu Pacea, reconectat cu România, după ce anii tinereţii i-a petrecut într-un autoimpus exil. Tatăl său l-a încurajat să place la Paris. Cei doi, tată şi fiu, aveau să împartă acest atelier nouă ani după 1990, până în 1999 când Ion Pacea moare iar Dinu ramâne singurul pictor să poarte un nume generator deja de obligaţii la excelenţă.