Andrei Gamarţ – un explorator al postrealităţii

Artindex_Gamart_Andrei_003de Corneliu Ostahie

Într-o zi de toamnă mijlocie, indecisă între a fi complet mohorâtă şi urâcioasă şi a lăsa din când în când razele soarelui să pătrundă printre norii denşi, purtând cu ele amintirea verii ce tocmai trecuse, m-am hotărât să-i fac lui Andrei Gamarţ o vizită, mai demult promisă, la atelierul lui de creaţie. Aşa am ajuns undeva pe Calea Moşilor şi, cotind pe o stradă laterală, am intrat într-o vilă veche şi nu prea aspectuoasă în care, la etaj, pictorul căutat de mine şi-a închiriat o mică încăpere, de fapt una din cele trei camere ale unui apartament cât se poate de obişnuit, celelalte două fiind locuite, tot cu chirie, de un muzician şi de un poet. Vecinătatea cu cei doi nu mi s-a părut nici atunci şi nu mi se pare nici acum cu totul întâmplătoare, Andrei Gamarţ putându-şi-o alege în deplină cunoştinţă de cauză din moment ce el nu are practic un atelier al său în care să-şi fi propus să lucreze ani de-a rândul sau, cum se întâmplă adesea în cazul multor artişti, întreaga viaţă. Artindex_Gamart_Andrei_013
Modul său de a înţelege şi trăi efectiv actul de creaţie, de la impulsul iniţial, întotdeauna imprevizibil, până la expresia finală a trăirilor şi elaborărilor conceptuale declanşate de acesta, proces ce poate dura uneori perioade îndelungate de timp, nu este nicicum compatibil cu un program de lucru similar unui orar funcţionăresc. Din acest motiv, pictorul recurge la o soluţie mult mai potrivită pentru el, închiriindu-şi temporar un spaţiu de lucru în care să-şi concretizeze proiectele gândite şi întoarse pe toate feţele vreme de luni sau, poate, chiar de ani. Atunci când totul este gata, ori când decide să pună punct unei serii de lucrări din diferite motive, inclusiv din neputinţa de a-şi respecta întocmai planul iniţial, aşa cum vom vedea că s-a şi întâmplat la un moment dat, Andrei Gamarţ  îşi strânge culorile, şevaletul, paleta şi pensulele, încuie uşa, predă cheia proprietarului şi pleacă pur şi simplu din locul care i-a slujit ca atelier. Va căuta un altul, după un timp oarecare, şi îl va alege de aşa manieră încât să fie potrivit cu starea lui de spirit de la acea dată şi cu specificul noii suite de viziuni plastice cărora va încerca să le dea viaţă.  Artindex_Gamart_Andrei_001
În ziua în care l-am vizitat, în atelierul pictorului se aflau mai multe lucrări aparţinând  ciclului intitulat „Shifting Presence”, recent încheiat, acesta fiind rezultatul unui stagiu de lucru de şase săptămâni la Portul Cultural Cetate, în cadrul proiectului „Danubian Resident” , iniţiat de  Fundaţia pentru poezie „Mircea Dinescu” din localitatea Cetate, judeţul Dolj  şi Zorzini Gallery din Bucureşti. Andrei Gamarţ, despre care în pliantul de prezentare a programului cultural mai sus amintit se scrie că „stăpâneşte tehnicile picturii, desenului şi pe acelea ale gravurii, iar activitatea sa expoziţională îl califică atât local, cât şi internaţional drept unul dintre cei mai promiţători artişti români emergenţi”, consideră perioada şederii sale la Cetate ca fiind esenţială pentru cariera lui viitoare, lucrările realizate în urma ei constituind din această perspectivă un veritabil „punct de cotitură”. Pentru a înţelege însă întocmai ce vrea să spună artistul prin respectiva sintagmă, va trebui să aruncăm o privire succintă asupra etapelor anterioare ale creaţiei sale.

 Impasuri şi iluminări

Născut la Chişinău, Republica Moldova, în anul 1980, Andrei Gamarţ nu este doar pictor, fiind cunoscut şi apreciat, în egală măsură, ca  poet şi cantautor. Din păcate, nu mă voi putea ocupa în aceste rânduri nici de poezia pe care o scrie, nici de muzica pe care o compune şi apoi o cântă. Precizarea referitoare la polivalenţa preocupărilor lui în varii domenii artistice mi se pare însă absolut necesară, întrucât ea ne va ajuta să înţelegem mai uşor care este sursa complexităţii neobişnuite, derutante pe alocuri, a discursului său plastic. Artindex_Gamart_Andrei_012
După absolvirea Colegiului de Arte Plastice „Alexandru Plămădeală”, unde l-a avut profesor pe Sergiu Bădrăgan –  cel care l-a introdus nu doar formal, metodic şi explicit, în ceea ce reprezintă vastul domeniu al picturii, ci şi ajutându-l să intuiască realitatea impalpabilă a acestuia dincolo de litera manualelor sau de rutina exerciţiilor de atelier – şi după încheierea studiilor făcute în cadrul Academiei de Muzică, Teatru şi Arte Plastice din Chişinău, tânărul artist şi-a „luat atelier”, după cum spune chiar el, şi s-a dedicat unor ample şi intense  experimente cu cerneluri tipografice. Transparenţa şi profunzimea acestora, vibraţiile cromatice acute pe care le produceau atunci când erau combinate în mod inspirat l-au fascinat o bună bucată de timp, obţinerea efectelor grafice speciale devenind dintr-un joc creativ relaxant o adevărată preocupare majoră, de natură să contureze o viziune plastică personală. Artindex_Gamart_Andrei_011
Ca urmare, el a început să facă o serie de  observaţii cu caracter experimental asupra dialogului luminii cu materiile cromatice, pe de o parte, iar pe de altă parte a imaginat un univers tematic insolit şi i-a dat expresie concretă prin izvodirea, din aproape în aproape, a unei atmosfere care, în ciuda identităţii proprii eminamente lirice, se dovedea a fi din ce în ce mai tensionată. Vecină cu mitul şi cu povestea, dar penetrată de reprezentări evanescente ale hazardului şi bizarului, această lume încărcată de stranietate şi descrisă iniţial cu mijloace de miniaturist avea să evolueze pe parcurs spre reprezentări tot mai diversificate din punct de vedere al semnificaţiei trăirilor interioare ale artistului, generând, alături de alte creaţii, lirice sau muzicale, cele câteva cicluri esenţiale care alcătuiesc în momentul de faţă corpusul operei plastice a lui Andrei Gamarţ. Artindex_Gamart_Andrei_010
Concomitent cu aprofundarea studiilor asupra luminii prin prisma proprietăţilor optice ale cernelurilor tipografice, pictorul şi-a temperat treptat paleta, împingând-o, la început insesizabil, apoi tot mai decis, în zona penumbrelor încărcate de rafinament şi a unei pseudomonocromii subtile bazate pe albastru, fapt ce a determinat o amplificare progresivă a sentimentului de înstrăinare, de ieşire din real,  inspirat de creaţiile sale. „Măsura aproapelui”,  un ciclu de lucrări de grafică (tehnică : cerneluri tipografice pe hârtie şi rame late din fier comun, neprelucrat, având rolul de a sublinia natura accentuat autarhică a conţinutului delimitat) datând din 2004, dă tonul unei înşiruiri organice de căutări prospective care vor duce în ani fie la iluminări pasagere, fie la impasuri existenţiale severe ori, în cele din urmă, la limanuri edenice primordiale.
Astfel, în 2005, artistul îşi propune să realizeze o serie de 14 lucrări de grafică, reunite sub genericul „Zile şi nopţi”, care să joace rolul unui fel de jurnal al celor şapte zile şi şapte nopţi ale Creaţiei. Nu era însă vorba de creaţia divină, ci de procesul creării propriei opere, artistul întorcând, dintr-o pură şi irepresibilă curiozitate, spre sine şi spre presupusele sale capacităţi demiurgice un imens semn de interogaţie.  Sinceritatea frustă şi lipsa totală de menajamente în exigenta sa autoexaminare au avut drept consecinţă blocarea completă, la un anumit stadiu, a proiectului grafic. Andrei Gamarţ s-a oprit înainte de a trece la cea de-a 13-a lucrare, abandonând pentru totdeauna ideea de a finaliza ciclul. El are şi o explicaţie care ar trebui să facă lumină în ceea ce priveşte atitudinea-i radicală : întotdeauna este necesar ca artistul să lase în demersul său un anumit spaţiu conceptual neocupat, o anumită oportunitate nevalorificată pentru a-şi sublinia umilinţa în faţa necunoscutului şi a absolutului, aceea fiind „zona crepusculară” în care intenţiile sale, potenţiale prin chiar natura lor, se pot întâlni cu râvna euristică a privitorului, prezervând şansa operei de a comunica într-un registru deschis cu destinatarii ei.Artindex_Gamart_Andrei_009
După acest „eşec”, previzibil de altfel, artistului i-au trebuit cam doi ani pentru a reveni în faţa planşetei şi a colii de hârtie. Păstrând vie amintirea experienţelor care l-au ajutat să-şi evalueze corect, însă nu şi complet nedureros, propria statură de făuritor al unor universuri viabile din punct de vedere estetic, el a simţit nevoia de a-şi măsura din nou forţele cu sine însuşi. De această dată şi-a ales ca temă violenţa, adevăratul scop al travaliului artistic fiind observarea detaliată a efectelor pe care preocuparea pentru un asemenea subiect le poate produce asupra propriei sensibilităţi. Neavând niciun fel de miză exterioară, cu alte cuvinte niciun mesaj de transmis, ci doar dorinţa de a cunoaşte limitele strict personale până la care se poate autointoxica cu veninul brutalităţii şi al siluirii spirituale împinse la extrem, Andrei Gamarţ a cunoscut şi de această dată dezamăgirea. Şi nu o dazamăgire oarecare, pasageră, ci una care l-a ţinut departe de munca sa aproape patru ani de zile.

Entropia salvatoare

Revirimentul a avut loc în 2011, o dată cu expoziţia intitulată „The Counter Realist”, deschisă la Palatul Ştirbei de pe Calea Victoriei din Bucureşti. 34 de lucrări, majoritatea de grafică, restul fiind picturi (acrilic pe pânză), toate realizate într-un interval de şase luni, depuneau mărturie în faţa privitorilor despre frustrările unei sensibilităţi ostracizate ce nu mai putea să accepte realitatea aşa cum este ea, ci, dimpotrivă, era decisă, să i se opună cu toate slabele ei puteri, să fie în chip făţiş contra ei. Andrei Gamarţ îşi propunea ca prin această nouă ieşire în public să provoace participanţilor la vernisaj şi vizitatorilor ulteriori o stare de nelinişte accentuată, o senzaţie apăsătoare similară cu spaima paralizantă de dinaintea producerii unei explozii iminente, care întârzie totuşi să aibă loc. Şi asta nu pentru că ar fi dorit să se războiască cu lumea, într-un mod pe care mulţi nu l-ar fi înţeles, etichetându-l drept gratuit, ci pentru a-şi atenţiona semenii asupra dificultăţilor enorme cu care artistul se confruntă atunci când vrea să reintre în lumea reală după ce a fost nevoit să iasă din ea pentru a-şi îndeplini menirea, adică pentru a putea privi lucrurile pe dinafara lor şi a putea oferi imaginea lor nudă, ingenuă şi autentică celor interesaţi să o vadă, scutindu-i de stresul încercărilor-limită precum cele prin care a trebuit să treacă el însuşi.    Artindex_Gamart_Andrei_008
Efectul terapeutic al acestui exerciţiu expoziţional derulat în răspăr s-a dovedit în cele din urmă a fi salutar. În 2012, artistul a revenit pe simeze cu o nouă suită de lucrări, grupate sub titlul „The error” („Eroarea”). După poziţionarea sa contra realităţii, realizând că nu-şi poate totuşi prelungi la nesfârşit condiţia de out-sider, Andrei Gamarţ şi-a impus să se transforme dintr-un simplu spectator într-un jucător activ sau poate chiar într-un evaluator al spectacolului în care este distribuit cu sau fără voia sa. Lucrările din acest ciclu sunt urmarea unui intens efort de a înţelege  efemeritatea şi perisabilitatea lumii nu din exteriorul, ci mai ales din interiorul ei. Ideea centrală a întregului ciclu constă în conştientizarea şi acceptarea faptului că la baza creaţiei se află, printre nenumăratele dovezi de perfecţiune incontestabile, şi o eroare. Aceasta nu este observabilă de la începutul fiinţării şi nici atunci când viaţa este în floare, ci doar din momentul în care procesul regenerator inerent care o face pe aceasta din urmă să strălucească sub aparenţa eternităţii şi a invincibilităţii se opreşte brusc, lăsând-o să îmbătrânească şi să moară. Imaginea care reuşeşte să exprime cel mai bine starea de iminenţă distructivă încă neconştientizată este cea a unor cupluri care trăiesc din inerţie, protejaţi de o proximitate certă superfluă de vreme ce spaţiul din jurul lor se destramă insesizabil pentru ele, configurând încet dar sigur un neant postapocaliptic.Artindex_Gamart_Andrei_006
În fine, cel mai recent ciclu ieşit de sub penelul pictorului este cel la care m-am referit în prima parte a articolului de faţă. Apreciat, aşa cum spuneam, de către el însuşi ca fiind un moment de cotitură în propria-i creaţie, acesta continuă investigarea pe multiple planuri a stării de destrămare, de rupere continuă a legăturilor invizibile care asigură congruenţa lucrurilor şi dă sens evenimentelor în care ele sunt implicate.  Percepţia finalului entropic astfel sugerat nu mai este însă una dramatică, disperată, negativă. Din contră, dezagregarea apare ca un fenomen benefic, ca o mântuitoare reîntoarcere în lumină a atomilor care, vremelnic, au fost înghesuiţi în tot felul de structuri conjuncturale, inclusiv în corpuri şi destine omeneşti, şi care, recăpătându-şi memoria de dinaintea creării cosmosului actual, se reaprind spontan în alte universuri, cu adevărat eterne, într-o postrealitate monadică indestructibilă.
Încărcată de o filosofie „grea”, care vizează chiar statutul şi natura existenţei, arta lui Andrei Gamarţ, mai cu seamă cea de  dată recentă, pare dedusă (inspirată fiind prea puţin spus) din  tulburătoarele interogaţii metafizice şi viziuni cosmogonice ale lui Andrei Tarkovski, cel din „Călăuza”, dar mai ales cel din „Solaris”. Artindex_Gamart_Andrei_005 Artindex_Gamart_Andrei_004 Artindex_Gamart_Andrei_002