de Ana Amelia Dincă, critic de arta
Existenţa lui Ion Vlad într-o lume diferită, dar nu total necunoscută din perspectiva artistică şi culturală, l-a propulsat de la începutul vieţii franceze pe traiectoria unor lucrări importante cum a fost compoziţia realizată pentru Musique, Diffusion Francaise, o decoraţie murală de 100 de m la Bois-Colombe, dar  şi monolitul Mon cher Paris-Homage a Denys Chevalier, lucrare înaltă de 1,50 m şi realizată în 1979. Amplasată în Jardins des Champs-Elysees, Espace Pierre Cardin, această lucrare originală are o variantă care a fost repatriată. Pierre Cardin este cel de la care sculptorul român primeşte prima comandă în anul 1964, acesta fiind deschizător de drum pentru prezenţa astăzi, a numeroase sculpturi semnate de Vlad, în mai multe colecţii franceze, în 1967 comandându-i cinci sculpturi pentru firmele sale din Paris.
Acest plastician care plecase în lumea liberă, într-un spaţiu imaginat ca fiind cel al mântuirii sale artistice, a evitat abordările convenţionale preferând un stil abstract pentru noua compoziţie. Titlul, cioplit de-a lungul lucrării, este dublat şi de inscripţia Douce France situată în partea circulară de concepţie. Ductul contururilor care descriu forma, dinamica cioplirii în sens giratoriu a structurii rotunde, succesiunea de tăieturi şi efectele combinatorii ale alternanţei de volum în relief şi zonă adânc cioplită  într-o tehnică destul de analitică, fac din acest asamblaj format din două bucăţi de piatră, o operă cu o plasticitate specială în ansamblul creaţiei sculptorului. Douce France nu este singura abordare a unui ecran geografic elaborat, ea cunoacând o replică în sculptura S.U.A.
Raportarea la teluric şi orizontalitatea compoziţiei echilibrate, nu fac o descriere detaliată a unui spaţiu, ci simbolizează contopirea muntelui cu marea, o formei orizontale cu cea uşor verticală, lină. Expresia cioplirii în materialitatea pietrei bântuită de şanţurile adânci ale dealurilor şi văilor  sau a vreunei neştiute de noi vechi legende franceze, evocă pe de o parte, sentimentului naţional al lui Cardin, dar şi o confesiune a sculptorului despre noua sa patrie.
Exilul lui Ion Vlad în dulcea Franţă, sentimentul ambivalent al depărtării şi al nostalgiei într-o ţară în care a fost urmărit de sentimentul dezrădăcinării prin recursul permanent la subiecte legate de personalităţi sau simboluri din patria sa nu l-au determinat să refuze un anumit tip de intimitate spirituală cu un nou spatiu cultural.
Suntem tentaţi să credem că Ion Vlad a supravieţuit şi nu a trăit în Occident, şi fie că vindea din când în când o sculptură, fie că avea vreo comandă publică la San Francisco sau în Franţa adoptivă, fie că îşi asigura existenţa din activitatea de profesorat la Centrul American din Paris unde era titular din 1969 sau la Sorbona unde activa din 1975 ca profesor fără catedră, el a reuşit să pună cele mai diverse probleme legate de plasticitatea formei.

Autoportret