de Corneliu Ostahie

Cea mai recentă expoziţie personală a Marianei Gavrilă Vesa („Arhetipuri – relicvare, gesturi şi semne”, Centrul Cultural al Artelor Vizuale – Căminul Artei), al cărei vernisaj a avut loc în data de 28 ianuarie a.c., este o reuşită demonstraţie referitoare la faptul că, o dată cu trecerea anilor şi cu îmbogăţirea experienţei proprii, un artist tenace şi profund responsabil faţă de destinul său profesional se poate manifesta în numeroase moduri, rămânând însă el însuşi, întotdeauna recognoscibil şi mereu autentic.
Spun asta gândindu-mă în primul rând la varietatea tehnicilor utilizate de Mariana Gavrilă Vesa – ulei pe pânză, acril pe pânză, acuarelă, pastel – şi la apariţia, în premieră pentru creaţia sa, a unor modalităţi de exprimare aflate departe de zona în care şi-a găsit consacrare (respectiv, cea a picturii), cum ar fi instalaţiile.  Pe de altă parte, impresionează şi multitudinea abordărilor stilistice care ilustrează atât perspectiva realist-simbolică, oscilând între figurativul „cuminte”, decorativ şi cel metaforic, pe alocuri descriptiv, cât şi pe cea abstractă, esenţializată. Între aceste două extreme îşi fac însă simţită prezenţa numeroase nuanţări de limbaj şi de sintaxă compoziţională, dintre care cele mai vizibile, dar şi mai fecunde în planul reprezentării plastice propriu-zise sunt cele ce amintesc de gestualism („Înger păzitor”, „La poarta raiului” etc). Totodată, dacă este să ţinem cont de abundenţa „arhetipurilor” ce pot fi identificate cu uşurinţă în expoziţie – de la fereastră la suveica folosită la războaiele de ţesut şi de la cusăturile de mână de pe ştergare la mămăliga tăiată cu aţa în patru – nu pot să nu mă gândesc la ceea ce un artist sucevean, pe numele său Constantin Severin, propunea încă de acum câţiva ani, şi anume introducerea între „paradigma figurativă” şi „paradigma abstractă” a unei a treia căi, numită de el „paradigma arhetipală” (de natură expresionistă în cazul picturii sale) care să valorifice într-o manieră postmodernă ceea ce există, ca elemente de vocabular plastic, din timpuri imemoriale în stare de potenţialitate, adică arhetipurile, pe care el le grupează în trei mari categorii: sacre, culturale şi utilitare. Paranteza pe care am făcut-o pe marginea acestui subiect se justifică prin faptul că toate aceste trei genuri de arhetipuri se regăsesc  şi în creaţia Marianei Gavrilă Vesa, evident în contexte compoziţionale originale.
Aşadar, revenind la frazele de început ale textului de faţă, simezele sălii de la etaj a Căminul Artei dezvăluie publicului vizitator o diversitate de tehnici şi stiluri atât de mare încât îţi vine să te întrebi dacă nu cumva artista a riscat prea mult, din dorinţa de a-şi etala în interiorul aceluiaşi demers expoziţional întreaga sa viziune de ultimă oră şi, deopotrivă, toată gama de performanţe tehnice la care a ajuns în prezent. Răspunsul este în mod cert nu, deoarece există un liant tematic, dar nu numai  tematic, în măsură să confere unitate şi coerenţă ansamblului creaţiilor ei din ultima perioadă de timp. Este vorba despre universul copilăriei sale, petrecute în satul bunicilor, în casa acestora („Loc sigur şi etern în sufletul meu…”, după cum spune pictoriţa), dar şi în curtea asemuită cu o lume „neîngrădită”.
Nu avem de a face totuşi, aşa cum s-ar putea crede la o privire superficială, cu o simplă evocare, dominată de nostalgie şi încărcată de lirismul specific romantismului mai mult sau mai puţin desuet, ci cu un proces de reconstituire a unor trăiri unice şi irepetabile cu scopul de a păstra mereu contactul cu temeliile propriei deveniri. Iar cum un astfel de proiect trebuia aşezat neapărat sub semnul autenticităţii pentru a nu aluneca pe panta pitorescului sau în hăurile temporale ale paseismului, Mariana Gavrilă Vesa a adus în expoziţia sa o adevărată colecţie de arhetipuri rustice, pe care le-a tratat însă cu mijloace plastice dintre cele mai moderne, rezultatul fiind un spectacol vizual  de neîndoielnică valoare, susţinut cu vigoare şi de cromatica specifică paletei deja consacrate a artistei, paletă dominată frecvent de culori reci (în special, verde şi albastru), dar care reuşesc să transmită o binefăcătoare căldură datorată chiar curajului de a fi puse împreună pe pânză într-un fel anume care denotă exerciţiu îndelung, profesionalism şi o insaţiabilă (însă discretă) poftă de a experimenta.