A mai plecat dintre noi un reprezentat al școlii vechi de pictură… și câți oare or mai fi rămas, și câți dintre noi, cei ce le-am urmat, vor mai fi urmând învățăturile lor?
Horea s-a format în perioada cea mai pregnantă a învățământului românesc în domeniul picturii, cea postbelică – și deși stigmatizată ca „obsedantul deceniu”, arta n-a ținut mai niciodată cont de tulburările sociale, croindu-și cu noblețe și chiar trufie, drumul ei aparte – marcată de personalitățile unor pictori precum Nicolae Dărăscu, Francisc Șirato, Jean Al. Steriadi sau Camil Ressu, urmați de Alexandru Cicurencu și Corneliu Baba.
Nu cunosc în ce măsură l-a cunoscut pe Cicurencu, însă arta lui conține multe dintre preceptele lecției maestrului, iar cel mai bun exemplu mi se pare a fi acesta: în anii ′60 se tradusese la noi tratatul despre arta culorii a lui Johannes Itten, cel mai complet în domeniu, numai că nu era o publicație, ci o copie redactată la mașina de scris, care circula cu frenezie de la profesori la studenți și absolvenți, întrucât umplea un gol teoretic resimțit ca extrem de necesar în școala superioară de artă. La un moment dat, Ciucurencu a observat printre elevii săi această agitație care-i cuprinsese pe toți în tendința de a se raporta cu orice preț la nivelul artei occidentale al ultimelor cuceriri științifice, i-a adunat și le-a spus simplu, cum îi era felul: Măi băieți, mai lăsați contrastele și ocupați-vă de acorduri! Altfel spus, ca să te împlinești armonios și să înaintezi, să evoluezi în meserie, cel mai sigur este a o face cu pași mai mici, din aproape în aproape, fără să visezi la marea artă pe care te iluzionezi că o vei înfăptui de pe o zi pe alta.
Ei bine, opera de maturitate a pictorului tocmai acest îndemn l-a urmat: s-a ocupat de acordurile dintre culori, dintre nuanțele și tonurile lor, și a făcut-o ca nimeni altul. Paleta lui, de s-o mai fi păstrând pe undeva, conținea cu siguranță acestă frământare permanentă de a crea raporturi cromatice unice, câteodată greu de reprodus cu fidelitate într-o fotografie, deoarece nuanțele garvitau atât de strâns apropiate unele de altele încât deveneau aproape imposibil de diferiențiat cu ochiul liber. Compozițiile suprafeței erau geometrice, axate pe forme de regulă hexagonale, asemeni unui fagure supradimensionat și fantastic colorat.
Înainte de a-mi fi profesor timp de doi ani la liceul de artă     „N. Tonitza”, îi cunoșteam pictura din expozițiile colective anuale de la sala Dalles, și – iubitor și fervent lector de poezie fiind – știam că este fratele poetului Ion Horea, din opera căruia îmi mai răsună și azi în memorie poezia „E târziu, e prea târziu”: „Sălbatec trebuia să fiu/nepăsător, sfidându-mi soarta/să plec, trântind în urmă poarta/dar e târziu, e prea târziu//Nici de iubiri să nu mai știu/cu soarta să stau față-n față/să nu m-agăț de-un fir de ață/dar e târziu,… e prea târziu”.
În practicile de vară din liceu, când profesorii însoțeau elevii la lucru în peisaj din diverse locuri ale țării, ascultam cu interes discuțiile dintre ei: îmi aminesc cum dl. Horea, în acribia lui de a reinventa parcă percepția cromatică, de care era obsedat, susținea că în afară de cele șapte contraste de culoare definite de Itten, ar exista mai un al optulea, pe care îl identifica drept contrastul  centrului de interes cromatic.
Parafrazându-l pe Vasile Grigore, cel care mi-a fost profesor de atelier la clasa lui de pictură, din superba caracterizare pe care i-o făcuse lui Ciucurencu într-un articol aniversar, l-aș putea portretiza succint pe cel dispărut azi: „Și-a risipit gloria care i-ar fi fost destinată într-un fum de țigară”…
de  Ion Lazăr, februarie 2014