“Bel cantor” de Erwin Kessler in Revista 22
Sursa: Revista 22
Dennis Rodman e un baschetbalist genial. Aşa spun cei care se pricep la baschet. Ca sportiv-vedetă i-a cântat recent La Mulţi Ani! lui Kim Jong-un, cel care tocmai îşi curăţase unchiul-sfetnic, ajuns subit „gunoi“. Mariah Carey este o extraordinară cântăreaţă. Până la cinci octave se ridică vocea ei, spun specialiştii. Contra cost, octavele ei i-au ridicat osanale unui Gaddafi, la vremea lui, iar zilele trecute unui playboy, prinţul Bruneiului, vlăstar al „infailibilului“ sultan autocrat ce a rescris Constituţia ţărişoarei sale.
Mircea Cantor e un mare artist, aşa spun experţii. Un profesionist sadea, „lives and works on Earth“, potrivit site-ului său scris parcă de o mână divină, din ceruri globale. Departe de condiţionări (pat)etice, etnice, sociale sau politice, el îşi face treaba – bel canto conceptual, cu acorduri beaux-arts de manual – acolo unde îl pui, cu brio. De un an e pus la MNAC. MNAC este, cum bine se ştie, instituţia faimoasă la nivel mondial prin faptul că e singurul muzeu de artă contemporană ce conlocuieşte cu parlamentul unei ţări civilizate. În plus, a intrat şi în Cartea Recordurilor neştiute, la categoria performance. MNAC are sau n-are expoziţii temporare, dar performance perpetuu are – e performance-ul SPP-iştilor asupra vizitatorilor, la intrare, care durează de 10 ani fără întrerupere. Performance-ul SPP este adevărata colecţie permanentă a MNAC: o colecţie de ingerinţe, bruscări, zeflemea şi rea-voinţă în tehnici mixte (dacă ar fi comparate marile cheltuieli impuse de întreţinerea grupului artistic SPP de la MNAC – aparatura şi soldele creatorilor-ofiţeri – cu sumele alocate MNAC pentru achiziţii de artă, cel mai probabil acestea din urmă ar fi doar o fracţiune din primele). MNAC s-a distins, în cei 10 ani de funcţionare pe care îi serbează, cu recitalul monumental de un an de zile de bel canto, printr-un management opac şi o politică curatorială arbitrară, omagiate, acum, printr-un solo-fluviu al celui mai titrat artist român al momentului, în care au fost încorporate, pe parcursul lunilor trecute – ca la orice concert care se respectă -, recitalurile invitaţilor săi de marcă, de la Nicolae Onucsan la Geta Brătescu şi de la Victor Man la Ion Grigorescu. A sprijini puterea dată şi instituţiile sale e semn de maturitate, Realpolitik şi pragmatism: aşa se face că expunerea de Cantor a devenit Festivalul Enescu al artei vizuale autohtone, locul în care lumea bună întâlneşte arta bună.
Precum Brâncuşi altădată, Cantor revine în ţara natală pentru a ridica un monument. Brâncuşi a ridicat ansamblul de la Târgu-Jiu între 1937-1938. Cantor a ridicat ansamblul de la Casa Poporului între 2013-2014. Ansamblul lui Brâncuşi comemora eroii căzuţi în primul război mondial. Ansamblul lui Cantor comemorează eroii ridicaţi după lovitura de stat. Istoria se repetă: întâi ca tragedie, apoi ca farsă. Ambii artişti au revenit de la Paris pentru a aduce prinos patriei şi au făcut acest lucru într-un chip frumos, care a atras aclamaţiile mulţimii. Numai că prin lucrarea sa All the Directions din 2000 (fotografia artistului făcând autostopul la marginea unei şosele, cu un carton alb în mână, semn că ar pleca oriunde, numai să plece), Mircea Cantor marca exasperarea de a fi captiv – ca toţi românii – şi dorinţa de a evada din cuşca unor condiţii improprii fiinţei. Evadarea s-a produs (iar lucrarea în cauză a contribuit la asta) şi ruperea de România a devenit un fapt, la fel ca şi globalizarea rapidă a artistului. Surprinzător, România anului 2013 a devenit mai puţin cuşcă, mai frecventabilă pentru Mircea Cantor. În anii ’30, monumentele lui Brâncuşi de la Târgu-Jiu ofereau patriei un reper moral, nu doar unul artistic. Rămâne de văzut ce reper oferă (fie şi doar lumii artistice) monumentul Cantor din Casa Poporului. În anii 2000, când a părăsit România, arta poetică apolitică a lui Mircea Cantor era un redutabil mijloc critic de eradicare a sclerozatelor practici ale artei politice de pseudoangajament social, marca CSAC-subREAL. În anul 2013, când revine cu un recital de un an la MNAC, Mircea Cantor nu este decât următorul la rând după megarecitalurile susţinute acolo de grupurile SPP şi subREAL, campionii duratei în ultimii (şi în viitorii?!) ani.
E drept, prin expunerea (iniţială) a fotografiilor cu „inflorescenţe“ vizuale realizate din mitraliere şi a pânzei cu sârmă ghimpată pictată în culorile curcubeului sau a avionului de vânătoare-blinker, făcut din tabla canistrelor de petrol, trimiterile cripto-critice-poetice la problematica globală a marilor confruntări din Orientul Mijlociu, ce însângerează ecranele şi înfierbântă telecomenzile, demonstra cu panaş faptul că artistul e o adevărată conştiinţă a contemporaneităţii şi că ia atitudine (corectă!) faţă de nedreptăţile lumii. Cele din alte părţi ale lumii, nu din părţile noastre, pradă, în anul de diz-graţie 2013, unei degringolade culturale şi instituţionale – dar nu numai -, care a pus în discuţie însăşi existenţa statului de drept. A ignora acest fapt şi a-l transcende prin volutele ameţitoare ale profesionalismului apolitic şi global este o performanţă demnă de Cirque du Soleil! Sub cupola de beton armat a Casei Poporului se (re)produce cel mai seducător spectacol al succesului: saltul mortal fără plasă şi fără risc, în care, de pe trapezul conceptualist, sunt lansate maxime dinamitarde (sau simple „fitile“), precum Sic transit gloria mundi (se ştie a cui glorie apune hic et nunc) sau Calea Lactee, desenul în care o turmă de vite (să fim noi, să fie ei, să fim cu toţii?!) dă ocol Casei Poporului, templul autoreferenţial a cărui instaurare ca obiectiv (psihic, vizual, cultural) major şi inconturnabil este, încă o dată, certificată, aprobată, implementată. Mircea Cantor, în logica corporatistă a artei actuale (local goes global/global goes local), dă satisfacţie şi românităţii, prin expunerea casei tradiţionale din lemn, în mărime naturală, literalmente ambalată cu o torsadă cioplită chiar în corpul ei, ca un şnur de cadou, prin care infuzează exotism de suprafaţă reţetelor conceptualiste fixe ale artei actuale. E un fel de Coca-Cola cu aromă de corcoduşe, fantezie de trust pentru gusturile workaholicilor din multinaţionale, mândri de savoarea neaoşă a artei cu succes universal. Indubitabil, „specificul naţional“, aşa cum a fost el pus pe tarabă (nu ambalat fin, ca la Cantor) în deceniile precedente – îndeosebi de către neoortodoxism -, nu avea o notă subtilă de Pepsi, ci una de aghiasmă cu iz de nuia, intolerabilă pentru organele ideo-olfactive globale.
Echilibristica pragmatică a lui Cantor ţine în egală măsură de cinism şi de poezie. E salutar să reinventezi poezia acolo unde s-a atrofiat, însă e doar capcană poezia, acolo unde abuzul proliferează. La sfârşitul anilor ’90, când s-a lansat Mircea Cantor, lucrurile erau mai nete, mai simple pe scena (politică) românească: toţi cei buni erau cu cei buni, iar toţi cei răi erau cu cei răi. Solidarităţile şi conflictele defineau societatea. Între timp lucrurile s-au complicat: enorme teritorii gri s-au interpus, iar oportunismele şi laşităţile au obscurizat reperele. Tocmai acum, în România, nu dai de o artă politică efectiv critică, implicată, activă. În actualul context, monumentul Cantor de la Casa Poporului este o mistificare, o lecţie glossy de defetism şi evazionism ce validează o instituţie şi un regim discreţionar. El arată clasei artistice juvenile că evitarea presiunii istorice e calea regală a reuşitei. Într-o lume magnetizată de carieră şi succes, oarbă la istoria ce-i fură libertatea, aceasta-i o lecţie letală. //