de Corneliu Ostahie

Cu toate că în perioada  studiilor şi încă o bună bucată de timp după aceea nici nu voia să audă de culori, amestecuri cromatice, pensule sau şevalet, sculptorul Alexandru Papuc s-a apucat acum vreo trei-patru ani să picteze. Cea mai la îndemână explicaţie pentru această neaşteptată schimbare de limbaj plastic şi de instrumente artistice ar fi că, alăturându-i-se soţiei sale, pictoriţa Irina Florescu, în taberele de creaţie la care aceasta participa în mod constant, s-a „molipsit” de la ea şi de la colegii ei. Adevăratul motiv este însă mult mai profund, fiind legat de preocupările lui relativ recente referitoare la raporturile dintre sculptură, ca operă finită, şi spaţiul din jurul ei.  Altfel spus, Alexandru Papuc a  constatat, apelând de această dată nu la surse livreşti, ci la exerciţiul practic personal, că în timp ce pictura este creatoare de spaţiu, imaginea reprezentată fiind, de regulă, vie şi dinamică, graţie raporturilor cromatice şi efectelor de perspectivă, sculptura nu face altceva decât să stea în spaţiu, riscând adesea să fie percepută ca un simplu obiect.
Întrebarea pe care şi-a pus-o în mod logic în urma acestei remarci a fost dacă şi în ce fel sculptura poate deveni la rândul ei creatoare de spaţiu şi implicit de atmosferă. Răspunsul, deloc simplu de găsit, avea să şi-l dea singur în timp ce lucra la conceptul ansamblului sculptural intitulat „Memoria apei – Moise”. Până a recurge însă la analiza detaliată a acestui proiect important din creaţia sculptorului, cred că nu ar fi lipsit de interes să ne oprim puţin  asupra etapelor anterioare ale demersului său artistic.
Alexandru Papuc a absolvit Academia Naţională de Artă, secţia sculptură, la clasa profesorului Vasile Gorduz, avându-i ca dascăli, în primii trei ani de facultate, pe Mihai Buculei şi Neculai Păduraru. A abordat cu aplomb, încă din studenţie, bronzul, piatra, lemnul, dar şi sticla şi ceramica. Lucrările din ceea ce am putea considera a fi cel dintâi stadiu al operei sale, aflate acum în plin proces de definire şi edificare, sunt legate aproape în totalitatea lor de trupul uman, care este, în viziunea lui, un vector material prin intermediul căruia sufletul reuşeşte să se exteriorizeze şi să se exprime. Figurative, inspirate din alcătuirea anatomică umană şi din dinamica diferitelor ei componente, sculpturile în cauză sunt abordate parţial dintr-o perspectivă vitruviană, ceea ce înseamnă că autorul lor se extaziază (cu măsură, totuşi) în faţa perfecţiunii corpului omenesc, alura şi expresia de la finalul travaliului artistic fiind însă marcate de micile „cusururi” ce decurg din narativitatea inerentă vizualizării trăirilor interioare ale personajelor reprezentate.
Un trup sculptat în lemn care are drept aripi nişte  fierăstraie (metaforă prin care sculptorul vorbeşte despre suferinţa lemnului tăiat, ciopârţit cu dalta sau sfredelit cu burghiul, suferinţă răsplătită însă de perenitatea pe care i-o conferă artistul  transformându-l în operă de artă), un altul  care, parcă pentru a indica fără echivoc faptul că este „locuit” de ceva inefabil, de un duh sau poate de o idee, îşi dezvăluie interiorul cu ajutorul unui fermoar (simbol, în accepţiunea sa, al devoalării rapide şi decise a intimităţii, ca urmare a lipsei de taine şi ascunzişuri) sau un corp îngenunchiat dintre umerii căruia se înalţă o cruce masivă în loc de cap (din nou o metaforă, de această dată sugerând aspiraţia spre cunoaşterea şi împărtăşirea divinităţii) sunt doar câteva dintre creaţiile reprezentative ale etapei de care vorbim, etapă care, fără a se suprapune peste un ciclu clar definit, denotă o strânsă unitate tematică, similară cu o obsesie pozitivă, dacă se poate spune aşa, în fapt un şir de materializări succesive ale unei fascinaţii sincere şi autentice manifestate faţă de fiinţa umană.

Între a sta în spaţiu şi a crea spaţiu

O dată cu schiţarea şi, ulterior, cu realizarea efectivă a unora dintre piesele componente ale proiectului „Memoria apei – Moise”, Alexandru Papuc se poate lăuda cu faptul că a introdus în creaţia sa un semn plastic  de o evidentă originalitate – suprafaţa apei –, a cărei metamorfozare continuă reprezintă tocmai elementul lipsă pe care el îl căuta de ceva vreme cu scopul de a ajuta sculptura să trăiască în spaţiu, nu doar să existe în el ca într-un recipient inert. Ideea i-a venit într-o împrejurare banală : se afla la pescuit şi, în aşteptarea primului peşte care urma să se prindă în acul undiţei, se uita pur şi simplu la apă.  Dar nu o făcea asemenea celorlalţi pescari din preajmă, privirii sale de artist exersat în observarea naturii nescăpându-i faptul că suprafaţa bălţii, încreţită de valurile fine produse de vântul ce adia uşor, se comporta exact ca un năvod care prindea lumina în ochiurile lui şi o pulveriza apoi în aerul din jur, pe care îl făcea să vibreze. A înţeles pe loc că dacă va găsi o modalitate potrivită pentru a reproduce acest fenomen optic, pe cât de expresiv din punct de vedere plastic, pe atât de complex, va putea trece la conceperea unor ansambluri sculpturale de tip „tablou”, în cadrul cărora elementele componente să reconstituie în plan artistic segmente de viaţă reală într-un mod cât se poate de firesc.
Iniţial, în faza pe care am putea-o numi geometrică, nonfigurativă, proiectul „Memoria apei – Moise” a constat în modelarea (în lut !) a suprafeţei apei, apoi în şlefuirea îndelungă a formei sculpturale rezultate pentru ca aceasta să reflecte lumina cu maximă acurateţe în cât mai multe direcţii simultan. După aceea, atât în cazul acestui ansamblu, cât şi în cele ale altor proiecte bazate pe semnul plastic al suprafeţei acvatice, sculptorul a procedat la (re)introducerea trupului uman, ca purtător de suflet şi de raţiune, în ecuaţia expresivităţii atât de mult dorite, cu scopul de a  juca, pe de o parte, rolul de martor al spectacolului creat de mişcarea apei (funcţionând totodată şi ca mediu de re-reflectare a luminii primite de la aceasta din urmă), iar pe de altă parte pe cel de receptacol sensibil al conţinutului fizic, semnificaţiilor mitologice frecvent asociate (cea referitoare la Narcis şi narcisism, de pildă), dar mai ales al revelaţiilor rezultate din decantărilor noetice succesive menite să clarifice din perspectivă  metafizică aparenta ubicuitate a actului oglindirii (existenţa dublului inerent, omniprezenţa cuplului real-virtual, dubiile identitare etc.).
Întregirea „tabloului” de care vorbeam anterior şi, împreună cu aceasta, generarea în jurul lui a unei  atmosfere de tip pictural devin posibile prin reconstituirea pas cu pas a unui climat afabil şi plin de naturaleţe, prezenţa unor portrete în mărime naturală inspirate de chipurile celor apropiaţi (rude, prieteni), modelate în registrul expresiilor fluide, colocviale şi  amplasate în anumite puncte-cheie ale  ansamblurilor sculpturale jucând un rol esenţial în ceea ce priveşte obţinerea efectelor scontate.

Socluri virtuale, socluri reale

Un alt proiect, asemănător cu „Memoria apei – Moise”  în ceea ce priveşte destinaţia (spaţii publice exterioare) şi semnul plastic dominant (fluiditatea), este cel intitulat „Privirea domnului Caragiale : ‹‹Văz enorm şi simţ monstruos››”, titlu în care citatul din marele dramaturg este uşor, dar  pe de altă parte esenţial modificat, pentru a servi viziunii sculptorului (enunţul original fiind „Simţ enorm şi văz monstruos”). Dar iată cum îşi expune chiar Alexandru Papuc, în textul însoţitor de susţinere, ideile care au stat la baza conceperii acestei lucrări complexe, pe care sperăm să o vedem la un moment dat aşezată pe soclu în faţa sediului Institutului Cultural Român din Berlin, locul stabilit în 2012 de către organizatorii unui concurs tematic (abandonat pe parcurs) integrat ansamblului de manifestări culturale prilejuite de „Anul Caragiale” pentru înălţarea monumentului desemnat câştigător : „Am propus în proiectul de faţă realizarea a doua prisme. Una formată din oglinzi plane, ce reflectă în ea tot spaţiul din jur, şi a doua, transparentă, ce o include pe prima, dar având o suprafaţă modulată şi, repet, transparentă, asemenea apei (suflet) mişcate de vânt (duh, spirit). Prin intermediul primei prisme încerc să exprim spiritul de observaţie lucid și analitic al privirii caragialeşti, spirit necruţător uneori cu defectele noastre. A doua prismă reprezintă o metaforă vizuală a umorului viu şi adesea acid al dramaturgului ce amplifică această privire păstrunzătoare construind reflexe şi oglindiri deformate, comice. Suprafaţa pe care am ales-o este modulată, vălurită asemenea apei, şi are potenţialul de a exprima, datorită reflexelor de lumină, iluzia vieţii şi a mişcării, amintind în acelaşi timp de conexiunile şi asocierile pe care mintea le face în procesul gândirii. Astfel, am putea să ne imaginăm, când interacţionăm cu lucrarea, că ne aflăm în mintea dramaturgului, care ne priveşte.”
Revenind la proiectele deja finalizate, se impune cu titlu de evidenţă necesitatea de a ne opri şi asupra lucrărilor din ciclul intitulat „Scările”. Considerate chiar de către artist ca fiind mai degrabă o suită de intervenţii în natură decât sculpturi propriu-zise, acestea ilustrează simbolul drumului, care nu reprezintă doar o banală cale de urmat pentru a ajunge dintr-un loc în altul, ci, destul de frecvent, şi un fel de vehicol sui-generis rătăcitor prin timp care ne poartă de la o situaţie la alta, urcând sau coborând, după cum îi impun meandrele destinelor noastre. „Scările”, de fapt nişte crăci de copaci despicate în două părţi reunite apoi cu ajutorul unor trepte care sunt confecţionate tot din lemn, poate că nu au un aspect atrăgător, fiind sinuoase şi pline de noduri, dar expresivitatea lor este maximă, slujind cât se poate de bine mesajului metaforic intrinsec. Cele mai spectaculoase astfel de lucrări au dimensiuni impresionante, de 6-7 metri, şi pot fi văzute în staţiunea balneoclimaterică Sovata, din judeţul Harghita, locul în care Alexandru Papuc le-a construit şi instalat în urmă cu câţiva ani.
Demne de menţionat sunt de asemenea şi alte creaţii ale sculptorului.   Desenele pe marmură neagră, în număr de 30, expuse pentru prima dată în 2004 la galeria bucureşteană „Hanul cu Tei”, reprezintă  imagini figurative inspirate din natură şi gravate pe plăci din materialul amintit (o tehnică puţin răspândită la acea vreme), ulterior încastrate în blaturi de lemn confecţionate din bârne vechi, arse pe alocuri.
O categorie importantă de lucrări înglobează sculpturile cu caracter religios, artistul fiind un interpret nuanţat al simbolurilor sacre, pe care le transpune în lemn, piatră sau marmură cu o remarcabilă acurateţe şi cu o fervoare autentică izvorâtă din convingerile sale lăuntrice.
Nu în cele din urmă, trebuie consemnat în aceste rânduri cu semnificaţie de bilanţ succint al activităţii sale de până acum şi faptul că Alexandru Papuc este autorul  a două monumente deosebit de apreciate de către bucureştenii care trec prin locurile unde sunt ridicate, respectiv statuia  canotorului Ivan Patzaichin, amplasată în faţa stadionului „Dinamo” şi lucrarea intitulată „Proporţii umane” care poate fi văzută la sala de sport a Universităţii de Medicină.

Câteva incursiuni în lumea filmului şi urmările lor

Începând cu anul 2004, Alexandru Papuc a avut parte de o serie de experienţe extrem de interesante ocazionate de contactul cu lumea filmului. În acel an, postul de televiziune german ZDF a turnat în România documentarul „Michelangelo”, iar el a fost solicitat de producători să cioplească în polistiren diferite elemente de decor, unele de dimensiuni impresionante. În 2005, împreună cu sculptorii  Bogdan Olariu şi Cătălin Udrea, la comanda Studiourilor Castel Film, a executat numeroase lucrări de butaforie pentru serialul francez „Les Rois Maudits”. Apoi, în 2006, a lucrat timp de şase luni în Africa de Sud şi în Namibia, unde s-a turnat filmul „10 000 B.C.”, care avea să aibă premiera în 2008.  „Die Deutschen” , documentar produs de ZDF, a constituit proiectul în care a fost implicat în 2007, proiect la care a lucrat alături de soţia sa, Irina Florescu, aceasta ocupându-se printre altele de confecţionarea obiectelor de recuzită folosite în film de actorul principal. În sfârşit, anul acesta a participat la realizarea decorurilor pentru filmul „Hercule”, al Studiourilor MGM, care s-a turnat la Budapesta.
Perioadele petrecute alături de actori, regizori şi scenografi celebri din SUA, Franţa, Germania şi din alte ţări au constituit fără îndoială, aşa cum spuneam, experienţe memorabile, dar şi foarte solicitante. Însă, dincolo de aceste aspecte, ceea ce este  cu adevărat important pentru Alexandru Papuc rămâne câştigul profesional rezultat din lucrul cu materiale noi sau aproape noi pentru el (polistiren, spumă poliuretanică, răşini poliuretanice) şi din posibilitatea de a-şi însuşi tehnici specifice de prelevare a mulajelor de mari dimensiuni, precum şi procedee noi de modelare care îi vor folosi cu siguranţă în activitatea sa viitoare. Deja acest fapt a devenit vizibil, la propriu, în cele mai recente etape de atelier ale proiectului „Memoria apei – Moise”, etape în care şi-au făcut apariţia mai multe module din spumă şi răşini poliuretanice. De asemenea, îmbunătăţirea evidentă a abilităţilor de a lucra la scări mari, enorme uneori, ca urmare directă a repetatelor modelări ale unor componente butaforice uriaşe (stânci, tuneluri, faţade de clădiri, statui etc.) i-a uşurat mult munca, în sensul că acum a atins performanţa de a sculpta mai repede decât o făcea înainte şi cu o  precizie superioară fără a mai avea nevoie de machetă, fiindu-i suficientă chiar şi o simplă fotografie pentru a modela orice  corp sau formă în trei dimensiuni.
Cu toate acestea, dar şi pentru că am amintit de muncă, e bine să facem precizarea că, totuşi, ceva a rămas neschimbat în formula actualizată a comportamentului său profesional : programul de lucru de zece ore pe zi (optim împărțite între efortul fizic și cel de gândire) , fără de care  nu crede că şi-ar mai putea onora cum se cuvine statutul de sculptor.