de Corneliu OSTAHIE

În preajma împlinirii vârstei de 63 de ani, Ion Şinca (născut la 3 decembrie 1950 în comuna Brebu, judeţul Prahova) a deschis o nouă expoziţie personală de pictură la Galeria de Artă Ploieşti. Este vorba de cea de-a opta manifestare de acest gen, precedentele şapte având loc în anii 1984, 2002, 2003, 2006, 2007, 2010 şi 2011. După cum se poate observa, artistul a făcut o pauză de aproape 20 de ani între prima şi cea de-a doua sa expoziţie personală. De asemenea, se mai poate constata şi faptul că după 2002 ritmul prezenţelor asumate personal pe simezele publice s-a intensificat în mod semnificativ. Dar, acest ultim lucru nu s-a întâmplat, după cum am fi tentaţi să credem, pentru că Ion Şinca ar fi vrut să recupereze un timp aşa-zis pierdut (perioadă în care a participat de altminteri în mai multe rânduri la expoziţii de grup), ci pentru că a înţeles încă de la începuturile carierei că trebuie să se grăbească încet, să-şi clarifice sieşi o serie întreagă de probleme legate de propriul demers artistic şi să îmbine cât se poate de armonios munca de atelier cu activitatea didactică (desfăşurată în cadrul catedrei de desen-pictură a Liceului de Artă „Carmen Sylva” din Ploieşti).
Aşa se face că în acest moment, ca urmare firească a responsabilităţii sale profesionale depline, pictorul este în măsură să se  prezinte în faţa iubitorilor de artă cu o suită de lucrări ce relevă, pe de o parte, echilibru, rigoare şi coerenţă în constituirea universului tematic personal, iar pe de altă parte o remarcabilă acurateţe stilistică şi o deplină siguranţă a execuţiei tehnice.
Peisagist de mare forţă a expresiei, în spatele căruia stă însă un analist rafinat al datului vizual, Ion Şinca utilizează întreaga paletă de posibilităţi pe care le oferă contactul direct cu natura, astfel că în pânzele sale rezultatul percepţiei imediate, materializat într-o primă instanţă prin prisma unei viziuni impresioniste, se îmbină după regulile unei sintaxe fireşti, dar şi pline de subtilităţi compoziţionale şi coloristice care ne pun la încercare acuitatea vizuală şi capacitatea de a pătrunde rapid la ceea ce reprezintă de fapt esenţa imaginii, cu evidente tendinţe de abstractizare, al căror rol constă în eliberarea formei de reperele identitare (multe dintre ele inutile sau parazitare din punct de vedere plastic) induse de  proximitatea contingentului.
Acest aspect este mai puţin vizibil în lucrările în care pictorul îşi acordează paleta şi ritmurile compoziţionale după partitura pitorescului seducător („Mahala 1”, „Mahala 2”, „Case săseşti 1”, „Case săseşti 2”, „Case săseşti 3”, „Strada Fortunei nr. 35”), însă devine cât se poate de pregnant în pânzele în care el ignoră, acoperă sau elimină amănuntele „gălăgioase” din perspectivă formală şi cromatică şi se concentrează în direcţia scoaterii la suprafaţă a structurii interne a realului reprezentat, într-o încercare de a împărtăşi celorlalţi secretul diferenţei specifice dintre vederea comună, vederea dominată de spectacolul aparenţelor şi vederea artistică analitică. În lucrări precum „Trepte”, „Pom”, „Ţărm 1”, „Ţărm 2”, „Râpa roşie”, Ion Şinca, aflat în mod evident pe urmele lui Cezanne, în special ale celui din „Muntele Saint-Victoire”, reuşeşte să esenţializeze în mod convingător, fără a recurge la artificii vădit geometrizante (deşi maestrul mai sus evocat avea convingerea că natura poate fi investigată şi exprimată prin mijlocirea unui alfabet plastic redus la cilindru, con şi sferă), vedute altfel banale, îmbinarea savantă a maselor cromatice suplinind absenţa graniţelor trasate prin desenul clar conturat şi oferind privirii o incursiune privilegiată în planurile profunde ale sensibilităţii şi creativităţii care generează în final fenomenul vizual numit pictură.
Ion Şinca nu se opreşte însă aici cu demersurile sale menite să demonstreze, într-o manieră cu multe şi repetate accente personale, că arta peisagistică devine cu atât mai concludentă cu cât izbuteşte să taie din ce în ce mai multe punţi de legătură cu priveliştile ce stau la baza ei.  „Fantasma dimineţii”, „Fantasma primăverii”, „Trei ulmi (Fantasma verii)” sunt lucrări care, nu numai pentru că au fost intitulate într-un fel ce sugerează faptul că imaginea din faţa ochilor privitorului poate avea o identitate anterioară concretă, dar poate fi, de asemenea, rodul unei simple închipuiri, ne vorbesc explicit despre tentativa autorului lor de a pipăi cu degetele imaginare ale propriei fantezii zonele de rarefiere sau chiar de inconsistenţă ale vizibilului, aşa cum îl cunoaştem noi, dar şi despre capacitatea sa de a restitui pictural aceste himere într-un registru liric retractil şi suav, admirabil susţinut din punct de vedere cromatic.
O altă mare categorie tematică ilustrată consistent în creaţia lui Ion Şinca o reprezintă naturile statice. Fie că ne referim la aglomerări aparent dezordonate de vase de bucătărie („Pe o placă de piatră orizontală”), la fructe împrăştiate, tot aparent aleatoriu, pe o masă („Gutui”, „Mere şi draperie”) sau la flori („Muşcată”, „Pe o draperie orizontală”, „Floarea Soarelui” etc.), pictorul se concentrează pe jocul formelor şi al volumelor, urmărind nu atât evidenţierea acestora, cât mai degrabă modul lor cât mai firesc de a se integra în structuri compoziţionale gândite cu rigoare după toate legile armoniei.
Ca şi în cazul peisajelor, cromatica naturilor statice este una reţinută, dominată copios de griuri, cu rare accente calde de roşu şi galben. Austeră, fără a fi glacială, paleta artistului contribuie decisiv la conturarea impresiei generale, de construcţie solidă şi durabilă, limpede şi voalat-subtilă în acelaşi timp, pe care o lasă întreaga sa creaţie.
Încercând să trag concluziile după această nouă personală a lui Ion Şinca – pictor care în patru decenii de activitate a expus de unul singur doar în trei galerii, toate din judeţul natal (Galeria de Artă Ploieşti, Muzeul Judeţean de Artă „Ion Ionescu Quintus” Ploieşti şi Galeria SILVA din Buşteni), –  îmi este din ce în ce mai clar faptul că, având în vedere valoarea indiscutabilă a operei sale, s-ar cuveni ca el să fie mult mai bine cunoscut decât este în momentul de faţă. Dacă şi cum se va întâmpla acest lucru în împrejurările actuale sau în cele imediat viitoare,  care nu se arată nici ele prea generoase cu arta şi cu artiştii, rămâne de văzut. Oricum, eu mă simt dator, dar în egală măsură şi onorat să nădăjduiesc alături de el şi de cei care îi preţuiesc, asemenea mie,  pictura că recunoaşterea pe care o merită nu va întârzia să-i asalteze existența liniștită, însă nu resemnată, pe care o duce în prezent.