Sfinţenia singurătăţii

de Ana Amelia Dincă
critic de artă

Grafica Mariei Unţanu nu este acustică, ci evocă o suită de variaţiuni pe tema fiinţei unde experimentează nobleţea sufletului în contextul raportării sale la lume ca amplă desfăşurare în sfera intimistă a substanţei poetice şi armonizatoare a universului interior.
Legiferarea unor categorii convenţionale în care rafinamentul tratării picturale în interiorul legilor graficii se desfăşoară gradat prin manevre de descentralizare ale elementelor de limbaj plastic, determină o preocupare acerbă faţă de expresia iconografică şi în raport cu cunoaşterea absolută a eului.
Tipul de abordare al artistei iese din sfera propriu-zisă a disciplinei prin conotaţiile psihanalitice, dar se pliază pe acestea prin limbajul şi abordarea unei tematici feminine, unde acordă conţinutul cu forma, ideea cu variaţiunile trăirii dionisiace.
Punctele sugerează mişcarea, dinamica interioară a compoziţiei şi o tensiune care se citeşte dincolo de aparenţa imuabilă a unei introspecţii acute.
Sugestia aparentă de mimare a  nepăsării, citită în încordarea personajelor feminine, marchează poziţia artistei în raport cu sinele, iar dincolo de aceasta a omului, care îşi ascultă vocea interioră devenind autoreflexiv în starea oscilatorie impusă de momentele de disculpare faţă de existenţele personale.
Tentaţia de a reda o stare incomodă este recurentă, este obsesivă şi ambiguă pentru privitorul care discerne expansiunea trăirilor către istoria personală a graficienei.
Artista se desacralizează, îşi pune pe tapetul artei sentimentele de introspecţie şi defrişează sufletul inaugurând atmosfera rigorilor pe care fiecare dintre noi le înlătură instinctiv, conotaţii evocate prin notaţiile spontane de creion sau tuş, apoi cu accente profunde, ordonatoare ale orizonturilor negative imediate,  atent elaborate prin elementele incisive ale limbajului utilizat,devenit adeseori permutaţional în intenţia de redare a dificultăţilor de reactivare ale sufletului pe care omul le traversează inconştient.
Semnele unei solitudini absolute şi tranzitive spre o puritate a visului şi misterului niciodată elucidat, nici de artista care se integrează traumei unei lumi fără repere, nici de noi care îi privim compoziţiile. Este imposibil de motivat în această operă tipul de umanitate care traversează componentele unei înstrăinări evitate pe care nu o putem învinge.
Modul coerent de construcţie al zonelor uneori întunecate, alteori evidenţiate prin procedeele de aplicare a materiei colorate care atinge suprafaţa hârtiei cu multă delicateţe, impune o participare a tuturor resurselor conceptuale ale artistei, pentru care motivul major al creaţiei sunt determinările ezoterice în sensul profund al unei panoramări asupra sufletului a cărei suferinţă încheie lumea, deschizând unghiurile care modifică spiritul legendei personale.
Senzaţia vizuală este un rezultat al demersului tehnic spectaculos ivit din suprapuneri şi analiză a efectelor rezultate din acestea pe spaţiile epurate de aglomerări sau intenţionat influienţate de accentul unei zone cu efect de clarobscur în tonalităţile discret diferenţiate, uneori problemele de culoare având implicaţii semantice.
Putem comenta aceste abordări drept speculaţii ale împlinirii unei experienţe în care tehnicul este analitic, ecartarea materiei dând senzaţia de sintetic ochiului receptor al ansamblul compoziţional.
Tensiunile paradoxale ale personajelor feminine provin din ductul linear surdinizat intenţionat de artista care şi-a făcut un stil din tratarea minuţioasă a acestui semn plastic, derivaţia lui nereperându-se decât la o apropiere a ochiului, impresia de devitalizare a fiinţelor firave fiind obţinută prin atenta elaborare a unei delicate trăsături de instrument.
Mâinile, element fundamental, de comunicare a unor stări, invocă frământări, aşteptări, nelinişti, în tenta unui ecleraj evident sau scufundat în definiţia unei stări de angoasă, a unei grave meditaţii, care le leagă de ideea deprindelor cu somnul interior şi cu figurile în permanentă aplecare şi penitenţă.
Gesturile rareori se schimbă şi  atunci când palma este deschisă şi orientată frontal spre noi, aceasta impune o limită, o rezervă a artistei ce singularizează lumea şi individualitatea sa meditativă, prin acest mod de figurare, Maria Unţanu opunându-se pătrunderii din exterior a oricărei energii distrucive şi recomandându-ne reţinerea privirii în primul plan fără tăierea în adâncime a lucrării cu privirea, mâna izolând două lumi, cea a unui segment anatomic şi cea a unui univers osmotic de dincolo de cele cinci degete care sigilează semnificaţia imaginii.
În legătura cu palma este aşezat contextul chipului, menţinut în domeniul nocturn al somnului şi visului. Figurile ovale sau prelungi, nasul ascuţit, forme rotunde, dar şi colţuroase ce produc zbuciumul pe care artista nu ni-l arată pe chipuri, ci doar îl sugerează prin diversitatea formelor geometrice abordate doar ca structuri generale ce se pierd în ultimă instanţă în amalganul de elementelor sugerate,  se transformă într-un demers original ce aşează zbuciumul omului contemporan în primul plan al preocupărilor plasticienei. Portretele sunt în majoritate efigii şi autoportrete, dar invocă şi persoane apropiate graficienei, mama şi sora, stabilind prin acestea un traseu genetic, o diferenţiere tipologică, o transformare a trăirilor, a atitudinilor, dar şi un acord deplin în ceea ce priveşte puritatea, transcendenţa stărilor de linişte şi claustrare a fiinţei.
Maria Unţanu ne interoghează şi se întreabă chiar pe sine despre taina aurei care înconjoară obietele, fiinţele, lumea şi cosmosul, cadrele selectate din realitate fiind investite cu semnificaţii simbolice, lirice şi oculte. Bioenergia este experimentată prin forţa calorică personală şi deopotrivă de faliile accidentate ale structurii compoziţionale.
Un punct important al lucrărilor artistei îl constituie haosul. Această geologie corozivă apare în jurul personajelor şi îşi relevă de la sine ambiguitatea care sugerează sfera întunecată şi nesigură a existenţei noastre. Această materie neidentificată susţine întregul şi îl ocultează dându-i un plus de forţă plastică, de expresivitate personajelor, pe care le evidenţiază devenind corespondentul gândului pe care nu-l putem cunoaşte şi nu-l putem bănui. Spaţul creator de materie nedefinită este structurat ca parte componentă a fiinţelor fiind încărcat cu sensurile vidului care aşteaptă să se încarce de energii pozitive şi cu angrenajele unei determinări iluzorii a resurselor care generează dimensiunea unitară a compoziţiilor.
Regăsirea sinelui este componenta cea mai vizibilă a dorinţei de exprimare a artistei. Sufletul se află în expansiune, în cunoaştere, tipul de descoperire fiind transmis în curbele ample ale contururilor, ale aparentului gest descriptiv acordat cu descifrările esoterice şi epurate de utopia regăsirii sincere a propriei fiinţe, de lămuririle care au rămas în suspansul întrebării dacă prin artă, autocunoaşterea este posibilă sau nu.
Compoziţiile ne vorbesc cu prudenţă despre modul cum artisa se raportează la lumea interioară şi la cea exterioară,  despre gama atât de diferită a sincerităţii cu sine, lipsa capriciului de a încerca fericirea în mometul finalizării unei lucrări sau la capătul trecerii timpului care continuă să fie nemilos, ambiguu, distructiv. Grafica Mariei Unţanu este întunecată, este introspectivă, pare ivită din străfundurile unei preţioase  arheologii care ascunde şi arată în acelaşi timp.