Se pare ca “Structure&Energy” de la Galeria 418 este expozitia momentului in Bucuresti daca ar fi sa luam in calcul interesul pe care i-l acorda mai ales cei din domeniul artelor plastice. Asa ca spre bucuria doamnei Grevers (proprietarea 418), a mea si  – sper – a dumneavoastra, inca misteriosul nou colaborator al acestui site ne incanta cu un al doilea exceptional articol. (MC)
“L’art ne reproduit pas le visible. Il rend visible” este una din afarimaţile pe care Paul Klee, le aruncă pe masa plină de contrast, înaltă ca un veridic zigurat Babel încărcat până la impolzie, a artei secolului XX. Noroc că picioarele ei sunt solide, că se bazează nu pe un strict progresism matematic, ci pe undeva se coagulează în masa întrgului corpus de control social, de la stat la relgie, creşte exponenţial ca să păstrăm paralelismul. Este un lucru bine ştiut că odata cu secolul XX, în artă încetează a mai exista un gust comun (înţelegând în asta un singur curent autoritar deasupra altor manifestări), ea începe a se propaga în corelaţie cu varii convingeri sau viziuni sociale de masă, care la rândul lor se multiplică odată cu libertatea individuală din epoca post industrială. Se poate afirma cu mai multe perechi de mănuşi (şi cu bucuria autorului) că revenim la legea naturală, proprie organismului universului, a multiplului în care relaţiile conceptuale sunt coordonate nu de cauzalitate ci de un haos logistic intern lucrurilor, în contraponderea modelului de organizare uman (artificial) bazat pe idea unităţii a armoniei întru unu; în fond ce e indivizibil e greu de urnit şi nu se sparge decât prin diminuarea nucleului în mii de bucăţi toate discrepante…. Fascia! ar spune romanii şi în cor pe mai multe voci, fasciştii.
După o linişte aparte, sau mici invazii, în mijlocul lucrărilor din expoziţia Structure&Energy. The need for abstraction, de la 418 Gallery cu opera a trei dintre abstracţioniştii princeps din plastica autohtoană (şi nu, nu e o gratitudine), Vicenţiu Grigorescu, Diet Sayler şi Romul Nuţiu (un rasfăţat al galeriei) mi-am pus, fireşte, un set de întrebări. De această data nu despre lucrările în sine, despre demersul curatorial sau altele directe la cele văzute, ci într-un cadru mai amplu la nevoia de abstracţie, la firescul ei într-o ţară  ca România. De ce ca România? Personal, sunt de părere ca toate patternurile unei anume comunităţi şi inclusiv statusurile sunt datorate/cauzate de către acele mutaţii spirituale după formula lui Houellebecq, religia de tip monoteist fiind ultima mutaţie apărută în istoria umană, după care ne-am setat de altfel cu toţii programul, prin însuşi instrumental artificial de existenţă – timpul, coexistăm în această buclă printr-un separator, anul 0. În cele de mai jos voi încerca să argumentez de ce abstracţionismul este specific religiei creştine, şi în mod special spaţiului Bizantin, ortodoxismului, în arta occidentală.
În secolul I, Filon, filosof evreu care urmase cursurile neoplatonice ale Şcolii din Alexandria (numit de altfel şi Alexandrinul) pentru a justifca tradiţia iudaică ca singurul adevăr imuabil şi totodată pentru a justifica gândirea filosofică a Greciei clasice, dă naştere conceptului de „lógos spermatikós”, logosul seminal (termen platonic, echivalentul conceptului în creştinism fiind Cuvântul întrupat). Apostolul Ioan vorbeşte despre Hristos ca despre un Logos, parte creatoare şi ordonatoare a înţelepciunii divine, ca o paranteză mai largă. Astfel păgânii de excepţie erau aduşi să cunoască adevărul, să intuiască venirea lui Mesia, să-i poată înrâuri, în fine, pe marii gânditori creştini, precum Platon de Pseudo-Dionisie Areopagitul, precum Aristotel de Toma de Aquino. De fapt întreg Noul Testament este impregnat de consideraţii ale universului precreştin politeist. Conceptul platonic al cuvântului capătă un loc special: La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul, ne spune Egvanghelia după Ioan, însă vom reveni curând la acest concept, mai detaliat. În mare, schematic lucrurile stau ca atare: pătrunde aproape insesizabil prin tandemul neoplatonism-creştinism atât de viu pâna în veacul al IV-lea (Constantin cel Mare fiind ultimul mare apărător al metodei lui Platon) în doctrina creştină consideraţile celor doi filosofi totalitari ai antichităţii Platon şi Aristotel; o dată cu Marea Schismă, din 1054, şi cu separarea creştinismului între vest şi est, se nasc mecanisme şi concepte proprii fiecărui spaţiu. În vest doctrina aristotelică pătrunde şi se sedimentează prin monumentala „Summa theologica” a lui Toma de Aquino, întemeietor al raţionalismului medieval. Biserica integra astfel în sânu-i filosofia lui Aristotel socotit, ca şi Platon, drept un anunţător al lui Hristos, un praecursor Christi. Mulţi dintre creştinii marginali s-au regăsit în „Infernul” dantesc, la începutul secolului al XIV-lea, dar alţii – ca şi păgânii iluştri – şi-au găsit loc într-al doilea regat, muntele Purgatoriului aflat în drumul spre Paradis. Extrapolând firul discuţiei tot în acest spaţiu şi bazat pe aceiaşi doctrină metişă creştin-păgână se naşte şi capitalismul ca sistem politic-social pe filiera mult mai strictă a protestantismului după cum excepţional demonstrează Max Weber în a sa “Etica protestantă şi spiritual capitalismului”, venindu-mi firesc o întrebare mai acuală, de ce România ca stat profund ortodox caută cu ardoare acceptanţă în mediurile doctrinaire catolice?

Fireşte că pe termen scurt totul se rezumă la pârghiile economice, însă după cum afirma şi Liiceanu prin o revoluţie morală nu una a cărnii, reperele morale cărora le ia mai mult timp pentru a se dizolva şi a îşi produce efectele în sucul gastric al societăţii amintite ar trebui să primeze. Revenind la firul discuţiei, Răsăritul avea să-şi cristalizeze tipul de afirmare apofatică a ceea ce nu este Dumnezeu; era o subtilă formă negativă de definire a divinităţii prin ceea ce ea nu este, preferată de ortodoxie pentru deplina sa taină, regăsită din icoane până în iconostasele care separă, la orientali, văzutul cristologic şi mariologic al naosului de nevăzutul euharistic al altarului (în lăcaşurile de cult vestice iconostasul are o tradiţie mai scurtă de un secol – veacul al XIV-lea). Este, această apofază a lumii răsăritene, o exprimare a misterului credinţei, o tehnică a negaţiei pentru postularea transcendenţei absolute a lui Dumnezeu, o asemenea cale negativă fiind identificată şi la alte popoare ale Orientului – la necreştinii Indiei, spre pildă –, o modalitate superioară de „ne-cunoaştere” ce descindea aici din Platon, cel care undeva în „Republica” vorbea despre – „binele ce este dincolo de fiinţă”. Era acea inteligenţă inefabilă, aflată dincolo de „sufletul universal”, care pentru gânditorul antic rămânea ceva impersonal şi abstract, chiar dacă măreţ, în timp ce pentru creştinul primelor veacuri desemna ceva extrem de concret şi de personal. Tocmai în această taină sau mai bine spus în acestă alegerea de a definii incomensurabilul prin taină reziduă pledoaria (sper doar ca nu foarte flamboaiantă, încât să cad în artificial) artei abstracte în spaţiul Europei Răsăritene şi implicit în spatial autohton. Despre această dorinţă de a nu deconspira taina ci a o sporii pentru a putea trăii în interiorul ei se bazează şi bine cunoscuta ars poetica a lui Blaga: eu cu lumina mea sporesc a lumii taină. Pictura figurativă reprezintă daca ar fi să o încadrăm concepţiei lui Platon, o realitate de gradul al II-lea deoarece nu este altceva decât o deformare, manipulare sau reprezentare a realităţii existente.

Cred că nu este greşit să numim în context arta abstractă ca realitate primară, sau, de ce nu, o altă realitate. Vorbim de lucrurile immediate, acelea care vin de undevă fără o ţintă precisă şi care nu pot fi supuse nici unui filtru moral sau natural (poate doar aici, vag) şi cărora trebuie să le dai formă. O analogie ar fi lingvistica. Ne putem imagina arta reprezentaţională ca sfera subtantivelor, a atributelor, unde fiecare lucru are o formă clară; spui cană şi infinitzecimal din punct de vedere temporal, imaginea se proiectează în faţa ta, în tine ca şi când ar fi fost mereu acolo. Să luam spre exemplu, verbul, ca analog al artei non reprezentative. O acţiune e întotdeuna ceva indefinibil care suportă în definiţia sa mai multe stări, în fond ale tale, conceptele de timp şi spaţiu, memoria, unicitatea acţiunii toate acestea fără un resort în lumea obiectuală. Să revenim din nou la Platon, de data aceasta în nucleul concepţiei sale depre lume. Pentru Platon lumea noastră este o proiecţie impură a unei lumi veşnice care se situează atât în anterioritatea cât şi în posterioritatea fiinţei, o hologramă a unei lumi perfecte. Sa luăm spre exemplu un scaun, sau filosoful însuşi ne-ar corecta, ideea de scaun. În realtatea perfectă şi singura existentă, anterioară existenţei mundane exista un singur scaun, ideal, perfect, fără atribute altul decât existenţa sa monolitică însăşi. Fiind fiinţe cu o conştiinţă superioară purtăm în noi încă de la naştere conştiinta lumii ideale pe care încercăm să o reproducem întru totul în cea actuală. Astfel scaunul ideal, scaunul unu, ajunge să capete toate formele existente pe care le ştim, fiind însăm întotdeauna departe de adevăr. Astfel, fiecare fenomen, efect, fiinţă sau obiect are omologul său ideal în acea lume, întotdeauna indivizibil şi imuabil. Aş trage de aici şi m-aş sustrage din singularitatea artei abstracte, aceasta mai mult decât cea figurativă are această capacitate de unicitate, fiind o formă indefinibilă. Bineînţeles că un scaun pictat de Matisse nu seamănă cu unul pictat de Van Gogh, însă privitorul recepteză tot un scaun indiferent de caz.
Un al doilea aspect în favorizarea abstracţiei în tradiţie bizantină o putem extrage exact din doctrina acesteia –isihasmul. Isihasmul (hesychasmos), din grecescul hesychia, “liniște, împăcare” este o tradiție eremită de rugăciune în tradiția ortodoxă, a cărei practicare se numește hesychazo: “a păstra liniștea”. Este numit uneori şi palamism datorită imensului său teoretician Grigore Palamas. Potrivit doctrinei, creștinul trebuie să trăiască în pace și liniște, împăcând trupul cu sufletul, menținându-se într-o stare contemplative. Isihasmul are şi un scop, accederea la lumina necreată, de sorginte divină, lumina taborică. Însă lucrurile nu sunt atât de dogmatice pe cât par, isihaştii căutând obiectual lumina. Una dintre cele mai cunoscute practice, monahii stăteau de regulă în zona pronaosului, fără lumină direct uitandu-se ore în şir la buric, astfel, după ce îşi ridicau privirea aveau halucinaţii cu acea lumină idefinită, mai ales din penumbra. Toate aceste practici mă trimit cu gândul în special la expresionismul abstract, sunt cunoscute fotografiile cu Pollok care asemeni unui şaman cucerea şi dădea formă pânzei pe care o cucerea şi stăpânea centimetru cu centimetru.
Toate cele expuse mai sus sunt în fond lucururi de fond, aş spune cu oareşce detaşare ludică, însă şi lucrurile concrete, de formă sunt la fel de relevante. Primi pictori abstracţi sunt ruşi, Wassily Kandinsky şi Kazimir Malevich. Ambii ajung natural, ca ceva firesc la non-figurativ, ritmurile indefinibile ale lui Kandinski sau insolitul pătrat negru care apare de sine stătător ca atare, ca simbol al întregii revoluţii bolşevice. În contrast, un pictor dintr-o ţară protestantă prin excelenţă, Piet Mondrian pictează obsesiv un singur subiect, un copac, care în peste douăzeci de pânze, îl aduce de la naturalism pur către abstracţionismn dezarmant. Însă dpre deosebire de ruşi, acesta pare că îşi îndepărtează straturi ale propriei finite, mentalităţi, pare a fi mutilate şi de aceasta fiecare pas trebuie consumat,până la reducţia totală, ca un supliciu sau ca întrebări fără răspuns.
În plastic autohtonă non-figurativul a fost întotdeauna marginalizat, plecând de la Mattis-Teusch, trecând prin Ţuculescu, Vicenţiu Grigorescu şi Romul Nuţiu ajungând până la contemporanul Zslot Berzsan (poate cel mai bun exemplu actual). Expoziţia a fost excelent panotată, dat fiind că cei trei corifeii menţionaţi la început practiică ramuri distincte ale abstracţionismului. Nuţiu-expresionismul abstract, Diet Sayler arta concreta iar Vicenţiu Grigorescu acel amalgam specific jumătăţii secolului XX Italian, spaţialism, art povera, chiar şi accente constructiviste (curent abstract apărut în sprijinul propagandei comunismului, de fapt au fost strâns legate, un fel de abstracţionism raţional, dat fiind că iraţionalul era tabu) pe filiera tradiţiei picturale româneşti (Vasile Dobrian, Mattis-Teutsch post anii ’40).
Aş încheia cu versurile lui Daniel Turcea, poet de factură ortodoxă care tocmai datorită doctrinei îşi purifică atât de mult discursul încât îl face aproape opac, apoape abstract: cine/ dacă nu coboară/însuşi Cel ce ştie/ dinafară?/ decât ce se vede/ mai înalt/ privi.

.