de Corneliu Ostahie

Înainte de 1989, statul avea obiceiul (astăzi comentat în fel şi chip de mulţi dintre cei ce n-au ajuns atunci la „strugurii acri”, dar regretat cu siguranţă de cei care au apucat să guste cât de cât din ei, constatând că de fapt erau dulci) de a cumpăra de la artiştii plastici, prin organismele sale specializate, diverse opere de artă pe care le încredinţa apoi unor instituţii publice – case de cultură, universităţi, şcoli, spitale etc. – cu scopul de a decora interioarele acestora. Erau picturi, lucrări de grafică, sculpturi, tapiserii sau obiecte din sticlă ori ceramică alese în funcţie de anumite criterii tematice şi stilistice tributare ideologiei epocii, însă trebuie spus foarte clar faptul că printre acestea se regăseau destule creaţii care puteau să reziste fără probleme unei analize estetice exigente şi nepărtinitoare. Unora dintre cele incluse în această ultimă categorie li se pierdea în mod misterios urma, autorii lor aflând după ani sau chiar după decenii unde se găsesc. Asta doar dacă aveau şi un pic de noroc. Aşa s-a întâmplat, de pildă, cu lucrarea de diplomă a Constantinei Dumitru, o tapiserie de 8 x 4 metri intitulată „Sentimentul istoriei” şi datând din 1973. După susţinerea examenului de licenţă, tapiseria în cauză a rămas la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, de unde a ajuns ulterior la Ministerul de Externe, care a trimis-o spre o destinaţie asupra căreia creatoarea ei nu a fost niciodată informată. Şansa a făcut ca imediat după evenimentele din decembrie 1989, uitându-se la televizor, Constantina Dumitru să-şi descopere opera cu care şi-a finalizat studiile de artă tocmai pe unul din holurile Ambasadei României din Tokyo, unde slujea în momentul respectiv drept fundal pentru ambasadorul nostru în Japonia, care acorda un interviu unei televiziuni nipone preluate de TVR.
Nu a fost singura lucrare a artistei care a ajuns pe meleaguri străine. La fel s-a întâmplat şi cu „Peisaj autumnal”, o tapiserie care se găseşte în prezent la sediul ONU din Geneva, sau cu „Nostalgie”, o lucrare creată în 1980 care impresionează prin dimensiuni şi greutate (3 x 1,80 metri şi 45 de kilograme) şi care s-a bucurat de o primire excepţională din partea unor jurii specializate, care i-au acordat autoarei ei diplome de onoare la Erfurt (Germania) şi Lodz  (Polonia). Desigur, în toate aceste cazuri, inclusiv în cel al lucrării de licenţă, nu mai putem vorbi de noroc sau întâmplare, ci de atestări prestigioase ale meritelor unei artiste veritabile care a reuşit să se exprime într-un mod original prin intermediul unui limbaj plastic recunoscut pentru dificultatea sa, respectiv cel al tapiseriei.

Semne, noduri şi împletituri

Privind retrospectiv spre primele lucrări ale Constantinei Dumitru, vom putea observa cu uşurinţă că acestea ilustrează o scurtă, dar distinctă şi intensă incursiune în teritoriul tematic şi stilistic al figurativului descriptiv, pigmentat cu accente expresioniste, concretizată în tapiserii (puţine la număr) în care apăreau chipuri de voievozi şi domniţe şi a căror atmosferă generală emana un lirism cu ecou de legendă. Foarte curând după aceea, artista a înţeles că adevărata sa vocaţie nu era legată de abilitatea de a scrie poveşti între ramele gherghefului cu ajutorul firelor de tort, ci de a compune imagini cu o puternică încărcătură simbolică, în măsură să capaciteze simultan sensibilitatea, dar şi raţiunea privitorului, transmiţându-i acestuia un mesaj complex şi nu doar o simplă stare de încântare vizuală.
Momentul trecerii la această nouă abordare a venit în contextul unui stagiu practic desfăşurat la sfârşitul anului IV de facultate la Mănăstirea Putna, ocazie cu care a avut posibilitatea să studieze cu atenţie broderiile medievale aflate în acel lăcaş de cult. Revelaţia pe care a avut-o nu a determinat însă trecerea de la compoziţia narativă la cea cu caracter noţional-simbolic, în contextul căruia erau vehiculate însemne ori reprezentări metaforice precum crucea, pomul vieţii, orga timpului, aripa angelică etc., acest avatar stilistic având alte resorturi, ce ţineau la vremea respectivă de redescoperirea propriei structuri interioare pe fondul unui tipar artistic asumat, dar mai cu seamă predestinat, a cărui maturizare devenise inerentă.
Ceea ce s-a schimbat cu adevărat atunci pornind de la observarea manierei în care au fost lucrate broderiile medievale româneşti a fost tehnica de execuţie, pe care Constantina Dumitru a diversificat-o continuu de-a lungul anilor, adăugându-i mici, dar deloc lipsite de  importanţă inovaţii personale. Aşadar, încă din anii de facultate, artista a apelat la stilul clasic de ţesere a tapiseriei doar pentru a obţine suportul de desfăşurare, câmpul de lucru, cum se spune, în rest conturând, nuanţând şi reliefând desenul exclusiv prin anumite moduri proprii de a lega şi împleti firele, scopul urmărit fiind acela de a ajunge la o maximă flexibilitate a feluritelor tipuri de pas utilizate, astfel încât acestea să corespundă perfect fiecărui gen de expresie secvenţială şi fiecărei necesităţi compoziţionale de mai mare anvergură.
Tot din acea perioadă datează şi adoptarea fibrei de sisal (o plantă textilă cultivată în regiunile tropicale) ca unic material de lucru, fapt care a dus şi la definirea unor formule coloristice  minimale, impuse, pe de o parte, de numărul limitat de nuanţe specifice firului folosit (alb impur, auriu, maroniu), iar pe de altă parte de opţiunea fermă pentru sobrietate şi rafinament cromatic împins la extrem. Alegerile de acest gen ale Constantinei Dumitru s-au dovedit a fi cât se poate de inspirate, ea reuşind să obţină în majoritatea tapiseriilor sale efecte stilistice de mare fineţe, fără a apela la intervenţii cu varii culori, ci îmbogăţind desenul prin reinventarea continuă a modului de împletire, prin amplasarea neuzuală a aşa-zişilor drugi de diverse dimensiuni şi consistenţe, precum şi prin aplicarea unor fire tangente la ţesătură, care imită o vegetaţie fragilă, dar plină de vitalitate şi expansivă în acelaşi timp. „Preludiu marin” (2 x 1,5 metri), „Nostalgie” (3 x 1,8 metri), „Votivă” (2,50 x ,40 metri) sunt doar trei dintre lucrările care excelează atât în ceea ce priveşte multitudinea artificiilor tehnice relevante din punct de vedere expresiv, cât şi varietatea simbolurilor introduse în textura discursului plastic.
În alte tapiserii, probându-şi din nou inventivitatea debordantă, Constantina Dumitru experimentează noi modalităţi de lucru: urzeli fără gherghef din unu, două sau trei fire peste care intervine împletitura propriu-zisă („Modulaţie”, 2,5 x 1,5 metri);  împletituri din şase sau opt fire cusute între ele poziţionate vertical („Meandre”, 3,5 x 1 metri); noduri multiple („Osmoză”, 2,15 x 1,55 metri); benzi împletite din fibră brută de sisal cu zone lucrate în stilul covoarelor persane („Altarul soarelui”, 2,50 x 1,25 metri) etc.
O categorie cu totul specială de lucrări o constituie miniaturile textile, în conceperea şi execuţia cărora artista etalează aceeaşi capacitate de inovare continuă şi aceeaşi fantezie  exuberantă. În „De-ale bunicii”, de exemplu”, un vechi fier de călcat cu cărbuni este ornat într-o manieră compoziţională uşor vetustă, dar nostalgic-binefăcătoare cu flori din fibră de sisal, iar în „Expansiune”, pe lângă materialul textil inerent întâlnim nuci, mere, diverse flori, castane şi chiar un dovleac, pentru ca în „Crocodinozaur” sisalul şi o crenguţă ciudat contorsionată să dea naştere împreună unei forme ce aminteşte de o reptilă preistorică.
De un timp încoace, Constantina Dumitru a început să introducă lemnul (natur, de cireş, având o cromatică perfect armonizată cu tonurile sisalului) în „reţetarul” compoziţiilor sale, în unele dintre acestea noul material devenind chiar dominant în raport cu fibra vegetală brută sau toarsă. Aşa stau lucrurile în cazul pieselor intitulate „Regele şi regina” şi „Fereastră”. Apropo de fereastră, artista este autoarea unei întregi serii de creaţii care poartă titluri derivate din acest cuvânt ori compuse cu ajutorul lui, lucrări realizate în diverse tehnici, de regulă mixte. Alcătuind un ciclu amplu şi coerent din punct de vedere tematic şi stilistic, aceste tapiserii sunt inspirate atât din construcţia şi ornamentaţiile ferestrelor caselor ţărăneşti din diverse zone ale ţării, cât şi din cele ale altarelor unor mănăstiri, elementele specifice, cum ar fi crucea, în primul caz, şi arcul gotic în cel de-al doilea, fiind evidenţiate şi exploatate din perspectiva funcţiei lor expresive cu multă sensibilitate şi inteligenţă.
Examinată cu atenţie, creaţia Constantinei Dumitru din sfera textilelor decorative ne dezvăluie o remarcabilă complexitate  a simbolurilor pe care se sprijină întreaga ei construcţie conceptuală, precum şi marea varietate a procedeelor tehnice utilizate în edificarea şi exprimarea acesteia. Pe lângă cele de care deja am vorbit, aş mai aminti spirala, însemn  în care artista îşi sublimează sentimentul devenirii şi reflecţia asupra timpului, în tandem cu provocările de tip performance.

Inevitabila revanşă a culorii

Cu totul neaşteptat pentru unii, însă absolut firesc pentru alţii a fost momentul în care artista a început să expună grafică şi pictură. Nevoia de a se exprima şi altfel decât prin intermediul firului de sisal, atât de auster din punct de vedere cromatic şi atât de aspru la atingere,  a simţit-o în repetate rânduri, iar în cele din urmă a renunţat la satisfacerea ei întâmplătoare, sporadică, ascunsă oarecum, şi i-a dat un curs constant, fără niciun fel de ezitări sau reţineri. De fapt, ceea ce simţea din ce în ce mai des era nevoia de culoare, consecinţă directă a monotoniei pe care şi-o impusese, din această perspectivă, în lucrările sale de tapiserie.  
Ceea ce a rezultat a fost o amplă şi consistentă suită de lucrări de grafică şi pictură pe care Constantina Dumitru le consideră a fi cât se poate de „cinstite”, adică făcute după toate regulile meseriei şi având în plus o notă proprie de inefabil şi sinceritate care legitimează pe deplin autenticitatea acestui gen de demers personal. Tematic vorbind, respectivele lucrări nu se aliniază, nici măcar pe alocuri, construcţiilor simbolice din tapiserii, ci reflectă percepţia directă şi imediată a realului. Peisaje, flori, marine, colţuri de natură dintre cele mai banale, unele din curtea propriei case, îşi găsesc expresia adecvată într-o rostire plastică nemediată, limpede şi tonică.  
Fie că sunt lucrate în ulei, tempera, guaşă sau în tehnici specifice textilelor, cum ar fi cea numită „batic”, picturile şi desenele artistei completează în chip fericit remarcabila sa creaţie din domeniul tapiseriei. Aceste concretizări adiacente ale multiplelor valenţe ale talentului său, cărora li se adaugă şi indiscutabilele reuşite din sfera designului vestimentar, dau şi mai multă consistenţă profilului artistic al Constantinei Dumitru, consolidându-i poziţia mai mult decât confortabilă pe care şi-a câştigat-o şi pe care o ocupă de ani buni, prin merite proprii, între colegii de breaslă.