Sub titlul „Melancolii emergente” – sintagmă ce poate părea (dar numai la o examinare superficială) excesiv de rarefiată din punct de vedere noţional, evazivă sau pur şi simplu inadecvată demersului lor – cinci artişti plastici bucureşteni, respectiv Iuliana Florea Lucan, Maria Dermegiu, Florian Lucan, Emanoil Mazilu (pictori) şi Nicolaie Ovidiu Popa (sculptor), îşi prezintă lucrările de ultimă oră publicului iubitor de artă într-o expoziţie care este, pe cât de eterogenă sub aspect tematic şi stilistic, pe atât de unitară atunci când este investigată din perspectiva coordonatelor conceptuale şi afective care o traversează de la un capăt la altul al simezelor:  conştientizarea inerenţei efemerităţii şi nostalgia indusă de ea.
Diferite ca manieră de abordare şi realizare concretă, lucrările celor cinci protagonişti ilustrează proiecţii ale unor universuri interioare la fel de diverse: plonjările în lumi stranii şi incerte, în cazul Iulianei Florea Lucan, jocurile secunde printre meandrele unor geometrii (in)decise generatoare de forme şi agregări decorative în cel al Mariei Dermegiu, etalarea unor structuri hipertrofiate şi a unor arhitecturi armonioase ale lumii vegetale dezvăluite cu acribie grafică şi cromatică în pânzele lui Florian Lucan, voluptatea rafinată şi hedonismul suav în seria de nuduri semnată de Emanoil Mazilu, spaţializarea spectaculoasă a unor paradigme grafice pe jumătate narative, pe jumătate populate de simboluri nebuloase specifice sculpturilor lui Nicolaie Ovidiu Popa.
Toate acestea se aşază însă în finalul vizionării expoziţiei sub incidenţa acelui  numitor comun exprimat metaforic prin titlul expoziţiei care semnifică inexorabila trecere a timpului şi neputinţa noastră funciară de a accepta firescul acesteia fără a fi măcar melancolici…

Corneliu OSTAHIE