Mirungerea Culorii

Criteriul forte şi calea de înaintare a expoziţiilor lui Ioan Iacob este starea de picturalitate aproape de meditative-hipnotic. O aură saturată. Un braţ de iarbă, un ştergar, o conopidă sau o sanda veche pot fi înnobilate într-o ambră a picturalului. De la 2 metri la 20 de centimetri, cadrele pe care le pune în rezonanţă luministică gravă sunt impostate cu câte un pretext figural calm, contemplativ, uneori inocent de umil. Pictură cu motive însingurate, mătăsoasă în obscur şi voluptuoasă în lumină, Galeriile Anticariat expun în luna iunie etapa matură a unei sensibilităţi retiniene cu origini ardelene şi carieră germană exemplară. Ioan Iacob (n.1954, Biertan-Mediaş) s-a format, lucrează şi este un nume în colecţiile şi muzeele din Dusseldorf.
Pe un tipar figurativ oarecare – motive din universul casnic ori sâmbure de peisaj, dar cu un anume palpit organic şi ferment de melancolie -, pictorul ţinteşte rezonanţe calme de lumină-culoare. Ele se limpezesc prin travaliul aşternerilor cu adâncimi de strat gras şi reveniri de ecrane ale marii picturii în tehnica uleiului. În atracţia senzuală pentru adâncimea culorii, pictorul uită de sine, chiar atunci când elaborează un autoportret. Vorbeşte despre această beţie a tatonărilor de membrane cromatice ca despre un extaz. Simte că dezlănţuie energiile vibratile ale culorilor jonglând cu surdinizarea lor după uscare şi resuscitarea la un nou raport diferenţiat, prin reveniri cu alt titlu cromatic sau ştergeri dimpreună.
Iacob nu este unilateral un colorist. Are tuşeu fluent, deplin „văzătoar” şi ca desenator analitic acerb. Dacă e prolific în miceliul linear al diafanului când foloseşte creioane, este net în delimitările unei figuri pe pânză. Este inamicul arpegiilor şi pensulaţiei „a la prima”. Căci în pânzele sale este suverană beţia adâncului cromatic. Lucrează şi reia o pictură fără să o sprijine pe desen, ci pe probleme de densităţi şi întunecimi colorate.
Pânzele lui Iacob au un metabolism special de convieţuire oxidativă între ele. Se învechiesc ca vinul. Se limpezesc cu adâncime. Creaţia de peste trei decenii a artistului româno-german slujeşte tensiunea voluptuoasă a abstracţiei cromatice pe o uvertură-pretext de figurativ al genurilor consacrate (nud, portret, naturi statice, peisaj, motiv animalier). Iacob scoate din narativ motivul recognoscibil, cel care apare, de fapt, ca pretext pentru nota de portativ a unei pure intrigi cromatice: de tip cald-rece, umbră-strălucire, noroi-boare. Indiferent de seria tematică, pictorul performează semitonuri subtile între graniţe de câmp colorat. Cu tehnica de estompă bine drămuită în ulei mat, tabloul se depliază cromatic „dinspre interior”. Revenirile de strat, atât de asidue, au la o margine de pânză un răboj al schimbărilor. Este lăsat uneori la vedere, cu efect de scală cromo, un mostrar al suprapunerilor de tonuri rare care fac adâncimea optică să vibreze. Apoi, Iacob are câte un solist cromatic adus la maximă rafinare (acum, un „verde de miere”) şi un raport de contrast, prin variaţiuni tatonante, cu altă entitate colorată. Acest laborator pictural poate asigura emulaţia, cadenţa, şi chiar „extazul” mărturisit de artist în dansul şamanic din faţa pânzelor sale. Este etapa deplin matură care coincide, de şapte ani, cu salba de expoziţii personale prin care pictorul Ioan Iacob s-a întors în viaţa românească (Bucureşti, Mogoşoaia, Sibiu, Cluj, Constanţa, Tulcea, Timişoara, Bistiţa).

Aurelia Mocanu