BLACK-BASED COCKTAIL

(Expoziţie deschisă la Muzeul de Artă Cluj, mai-iunie, 2013)

De fapt, două interese artistice divergente iradiază din alegerea lui Petru Lucaci intenţionat relativ formulată “Black-Based Cocktail”: negrul, înţeles ca o esenţă conţinută, irelevantă optic, dar bănuită, ascunsă, aflată în spatele “ambalajului” cromatic (care conţine, totuşi, toate culorile) şi albul, o “altera pars” a negrului, “topit” în lumină, prilej excelent de a jongla cu simbolistica lui. Surprinzător de multe lucruri poate conţine negrul: de la “găurile negre” ale universului, magia neagră, camera obscură, rasa neagră, la “ violenţă, putere, autoritate, solemnitate, panică, angoasă, suferinţă” etc. “Cocktailul” provoacă evidenţe caracteriale într-o enumerare pe cât de torenţială, de fluidă, pe atât de surprinzătoare – o succesiune fără sfârşit de poziţionări stilistice: “clar-obscur, monocromie, griuri, umbre, grafică, fotografii, obiecte” – diverse “mediumuri” tehnice ale artei, prilejuri căutate şi prodigios inventariate.

Maniheism? Nu! O construcţie “ciclopică” în care “profetul Mani” induce stâlpii unei rezistenţe arhitecturale pe reţeaua a două dimensiuni opoziţioniste, o canava fără margini a unei expresivităţi artiste. Suprematism? Nici atât! De la “pătrat alb pe fond alb” al lui Kasimir Malevici, redundanţa aceasta opoziţionistă n-a mai fost practicată drept o “coincidenţia opositorum”, fiind înţeleasă ca “sumă” a unui întreg. Întregul fără… subiect! Nimeni n-a pretins, la noi, în artă, asemenea exclusivisme, de la “perioada albă” a lui Grigorescu (în fapt, o degradare progresivă a calităţii văzului), la invazia “toxică” a negrului la Petraşcu (aşa cum bănuia “din invidie”, Camil Ressu). Pentru a continua şirul coincidenţelor, boii negri ai lui Luchian “sculptaţi” cu radiera nu erau decât un mod de a alinia la noile exigenţe ale fluidităţii picturale tezele unei arte naţionale. De altfel, lucru deja stabilit de costumul popular săliştenesc (Mărginimea Sibiului), încă mult înainte, care a făcut din broderia negrului pe fondul alb al cămăşii un prilej exuberant de a stimula exegetica peisajului simbolic: “râuri” care curg pe umeri şi pe mâneci, maluri brodate cu flori şi copaci printr-o criptică geometrie a negrului.

De la fragila creangă carbonizată, capabilă să învedereze haşura (linia) şi, prin aceasta, interstiţiile unei suprafeţe care “se modelează” după tainicele reliefuri ale pământului, Petru Lucaci dezvoltă o sistematică a expresivităţii care nu lasă în afara sa nici corpul uman, nici arabescurile sufletului. O face cu acribie enciclopedică, grăbit parcă să nu se termine lumea înaintea solemnelor sale “treceri în revistă”. Se poate bănui “profesorul” aranjând doctoral discursul său estetic, stând cu mâna pe umărul “artistului”, gata să-i atragă atenţia ori de câte ori acesta cade în frenezia “bombastică” a muncii sale.

N-am mai întâlnit la artiştii de azi atâta subtilitate comparatistă, atâta logică descriptivistă, atâta savuroasă şi explicită jubilaţie creatoare în culegerea analogiilor pentru a explora întregul câmp al experienţelor senzoriale (şi, nu numai) care îi stau la îndemână. Ce reuşeşte este să recompună puzzle-ul unei universalităţi, pe care, poate, în altă formă, nu l-au mai atins decât autorii Capelei Sixtine. Atât de “colorată”, deşi nu se descoperise încă… prisma cromatică. Curajul acestui artist de a aborda lumea radiaţiilor luminoase abia de acolo de unde se termină perceptibilitatea lor arată via sa inteligenţă creatoare şi aspiraţia sa spre universalitate. Să ne apropiem oare, pe nesimţite, de o nouă resurecţie a concepţiei Academismului îmbrăcată în haina nouă a celei mai recente post-modernităţi?

Vasile Radu / Mai 2013