Simbol, metaforă şi naraţiune în grafica lui Vasile ANGHELACHE

de Corneliu OSTAHIE

Începând cu toamna anului 1976 şi până spre sfârşitul lui 1980, pictorul şi graficianul Vasile Anghelache putea fi văzut aproape zilnic pe aleile parcului Herăstrău din Bucureşti. Nu se ducea însă acolo ca să se plimbe pur şi simplu, ci ca să picteze. Ciudat era faptul că picta întotdeauna în acelaşi loc, iar subiectul pânzelor sale era neschimbat: doi copaci care, în funcţie de anotimp, ba aveau frunze şi flori, ba erau complet dezgoliţi. Diverşi indivizi care îşi făceau şi ei veacul prin parc, dar din cu totul alte raţiuni decât a lui, fiind fie pensionari de prin preajmă care se plictiseau acasă, fie lucrători la „spaţii verzi”, îl luaseră la ochi şi se întrebau dacă era în toate minţile. Amintindu-şi de acele vremuri, artistul stă şi el o clipă în dubiu până să decidă că nu era nimic în neregulă cu integritatea facultăţilor sale mintale, acel lung exerciţiu repetitiv, în stare să enerveze pe oricine altcineva în afară de el, fiind de fapt un fel de terapie prin care încerca să-şi aline suferinţele rămase în urma unei experienţe teribile prin care îi fusese dat să treacă. Dar,  să vedem ce s-a petrecut în mod concret.
După ce în 1974 bunul său prieten Valentin Popa plecase în Franţa, unde s-a şi stabilit, devenind în scurtă vreme un gravor de renume, atât de preţuit încât a fost  solicitat de Salvador Dali şi Joan Miro să lucreze alături de ei, Vasile Anghelache s-a mutat în atelierul părăsit de acesta. Timp de doi ani a muncit câte 16 ore pe zi, învăţând de unul singur diferite tehnici grafice şi dând frâu liber fanteziilor sale în materie de subiecte, transformând în imagine tot ceea ce-i trecea prin cap şi tot ceea ce-l ţinea racordat la realitatea exterioară, inclusiv muzica pe care o asculta.
Din nefericire, traiul acela ce semăna foarte mult cu un vis frumos s-a sfârşit într-o dimineaţă în care a fost vizitat (eufemistic spus) de nişte ofiţeri de la Securitate care l-au arestat şi l-au dus la unul din sediile faimoasei şi temutei instituţii, unde a fost interogat în repetate rânduri, înjurat şi bătut. De ce, nu a reuşit să afle exact nici până în ziua de astăzi, tot ce poate presupune în această privinţă fiind faptul că a pătimit din pricina gurii sale cam slobode ori pentru că l-ar fi denunţat cineva că ar poseda materiale subversive, aur, valută sau chiar droguri. În cele din urmă, nereuşind să scoată nimic de la el şi dându-şi seama că este practic nevinovat, torţionarii l-au eliberat. Ieşirea de acolo a echivalat pentru artist cu aruncarea într-o lume inospitalieră, pe care se străduia din răsputeri să o înţeleagă şi să şi-o apropie pentru a putea supravieţui. Nu mai avea atelierul, deoarece fusese evacuat din el, se terminase şi cu nopţile lui de fabuloase reverii, nu mai rămăsese cu nimic din ceea ce crease cu atâta efort, dar şi cu o nemăsurată bucurie. De aceea se „mutase”, cu şevalet şi paletă cu tot, în Herăstrău.
Lucrurile nu s-au terminat însă aşa. În mai 1982, Securitatea l-a călcat din nou. De această dată acasă, iar pe lângă faptul că l-au interogat şi lovit, i-au administrat şi o amendă consistentă pentru deţinere ilegală de mijloace de imprimat şi multiplicat, securiştii etichetând astfel presa de gravură rămasă de la Valentin Popa. I-au confiscat atunci, pe lângă presă, şi toate lucrările pe care le crease în ultimii cinci-şase ani. Sau aproape pe toate, dacă scădem din total o lucrare pe care avusese inspiraţia la un  moment dat să o ducă în altă parte. Doar cu ea se alesese, celelalte sute de desene, gravuri ori picturi zăcând şi astăzi probabil prin cine ştie ce arhive ori depozite preluate de la Securitate după evenimentele din decembrie 1989 de fel de fel de urmaşi obscuri ai acesteia. Întâmplător sau nu, lucrarea „supravieţuitoare” se intitula „Frica”.
Alegorii dramatice

După trecerea celor patru ani în care atelierul său a fost, dacă se poate spune aşa,  parcul Herăstrău, vreme în care i-a pictat pe cei doi copaci pe care şi-i alesese ca „model” de atâtea ori încât ajunsese să nu-i mai perceapă după adevărata lor identitate fizică, ci ca pe nişte stranii piloni înălţaţi până la cer prin care timpul se scurgea în realitatea concretă a spaţiului, artistul a regăsit în el forţa necesară de a se întoarce la lucrul pe care îl întrerupsese, din motivele mai sus arătate,  într-un mod atât de violent şi neaşteptat. Meditase îndelung nu numai la ceea ce i se întâmplase , dar şi la ceea ce urma să facă, în acea perioadă conturându-se ideile de bază care aveau să stea la originea celor mai multe dintre ciclurile reprezentative ale creaţiei sale.
Primul dintre acestea, purtând drept titlu o expresie latinească celebră, „Tempus edax rerum” („Timpul înghite tot”), este o  suită de meditaţii, nu lipsite de tristeţe şi pesimism, pe marginea unei teme de maximă dificultate filosofică: iluzia eternităţii şi zădărnicia ideii de dăinuire. Primele lucrări care prefigurează amploarea şi multitudinea subiectelor deduse din densul nucleu de semnificaţii al temei în cauză datează încă din 1970, întregul ciclu putând fi considerat încheiat în 1980. Perisabilitatea lucrurilor, a proceselor, fenomenelor şi, desigur, a fiinţei umane, inutilitatea oricărei acţiuni de întemeiere ori înfăptuire, ridicolul aspiraţiilor de nemurire, toate acestea puse faţă în faţă cu orgoliul demiurgic, dar la fel de stupid, al artistului constituie principalele perspective din care este investigat timpul devorator a tot şi a toate, reprezentările grafice ale acestora atingând adesea cote ale unui dramatism greu suportabil. Poate că tocmai acest ultim aspect, ce ţine de un impact aproape violent al imaginii asupra sensibilităţii privitorului, a stat la originea unei întâmplări interesante (dincolo de insolitul ei, având în vedere specificul perioadei în care s-a petrecut, când orice contact cu străinii era privit cu ochi răi de către autorităţi), întâmplare care a  făcut ca, în 1978, celebrul chitarist american de origine tătară Turan Mirza Kamal, aflat la Bucureşti pentru a susţine un concert la Ateneul Român, să vadă într-o galerie de artă o  gravură a lui Vasile Anghelache şi să-i placă atât de mult încât să-l caute, să ajungă nu se ştie cum la el şi să-i cumpere nu mai puţin de nouă lucrări. Toate aparţinând ciclului „Tempus edax rerum”!
Un alt set de creaţii grafice considerat important nu numai de către artist, ci şi de criticii care i-au evaluat opera este cel intitulat „Turnul Babel”.  Seria de gravuri cu această temă a fost iniţiată în 1985 şi este deschisă şi astăzi, ideea care o străbate fiind pornirea impetuoasă a spiritului uman de a descoperi şi cunoaşte în permenenţă noi lucruri, noi faţete ale realului sau de a se aventura în universuri imaginare, idee aflată în strânsă relaţie cu modul în care fiecare dintre noi trebuie să se pregătească înainte de a se lansa într-o aventură cu substrat gnoseologic de acest fel. Dacă vom examina cu atenţie lucrările din acest ciclu, vom observa că Turnul Babel este, aşa cum şi-l închipuie artistul, o construcţie mai degrabă interioară decât una situată undeva în calea simţurilor noastre, care ar putea fi văzută şi eventual atinsă. Într-una dintre imaginile desenate de Vasile Anghelache turnul cu pricina nici măcar nu apare, în locul lui fiind un vast spaţiu alb, din partea de sus a căruia cade un fir cu plumb deasupra unui orizont rotunjit, dincoace de care se văd câteva personaje burleşti, dintre care unul bate toba pentru a atrage atenţia asupra unui eveniment epocal care urmează să se petreacă, dar care va rămâne pentru totdeauna în stadiul de pură potenţialitate.
În altă parte, apare un Turn Babel culcat pe orizontală, ceea ce sugerează o totală relativizare a reperelor în momentul inevitabilei căderi a eului neiniţiat în mult prea des întâlnitele şi mult prea sofisticatele capcane ale cunoaşterii, iar într-un desen recent intitulat „Jertfă” mâna nevăzută a meşterului Manole o zideşte pe Ana la baza turnului, ceea ce vrea să însemne că oricât de iluzoriu, de ireal ar fi „Babelul” de sub carapacea psihică şi afectivă a fiecărui individ, el nu trebuie lăsat să se prăbuşească cu niciun preţ pentru că acest fapt ar duce inclusiv la ruinarea speranţei şi a oricărei motivaţii de a crede că existenţa are vreun sens.
„Vânătoarea de peşti”, cel de-al treilea ciclu asupra căruia mă voi opri pentru a face câteva consideraţii, a fost realizat în decursul anilor 1989-1990, fiind strâns legat de atmosfera politică şi socială turbulentă a acelei perioade. Frica paralizantă de dinaintea aşa-zisei revoluţii, incertitudinea şi deruta totale de după consumarea acesteia i-au transformat pe români în ţintele preferate ale tuturor pescuitorilor în ape tulburi,  deveniţi peste noapte vânători cinici şi nu de puţine ori feroce. Peştele a fost ales de către artist ca simbol al insului neajutorat împins sub cizma istoriei întrucât se numără printre puţinele vietăţi care nu reacţionează în momentul în care sunt agresate. „Muţi ca peştii”, incapabili să înţelegem la timp ce ni se întâmplă, noi, cei ce am trăit acele momente istorice, am fost şi am rămas aproape toţi victime ale celor care s-au jucat şi continuă să se joace în mod iresponsabil  (zicem noi, dar probabil perfect conştienţi de ceea ce fac) cu destinele noastre. Parcurgând în toată complexitatea ei şi acceptând în cele din urmă adevărul mesajului dureros al unei astfel de alegorii dramatice, ne putem permite totuşi un moment de înseninare în care să constatăm că lucrările din acest ciclu i-au prilejuit lui Vasile Anghelache câteva experienţe tehnico-stilistice remarcabile. M-aş opri, de pildă, asupra celei intitulate „Marea vânătoare de peşti”, în cazul căreia artistul a desenat cu peniţa pe o pânză special preparată, rezultatul fiind o imagine ultrarafinată construită cu acribie, dar şi cu o indiscutabilă eleganţă a coregrafiei ductului.

O lume de (re)povestit

Evident, creaţia lui Vasile Anghelache mai cuprinde şi alte cicluri, cele mai multe dintre ele fiind edificate în jurul unor idei, concepte sau amintiri pregnante considerate de el ca fiind definitorii pentru ceea ce vrea să exprime şi să transmită prin întregul său demers plastic. Din păcate, spaţiul nu-mi permite să mă refer, fie şi succint, la fiecare dintre ele. Nu aş trece însă fără să spun vreun cuvânt pe lângă lucrările reunite sub titlul „Marchidanul Tubalcain sau vânzătorul de şoricioaică” în care imaginea unui negustor ambulant care căra în spinare un fel de dulap ticsit cu mărunţişuri provenită din anii copilăriei se metamorfozează în personajul biblic Tubalcain, un deţinător al tainelor meşteşugurilor care cutreieră oraşele şi satele vânzând pricepere şi „secrete de fabricaţie”, dar şi „şoricioaică”, adică partea întunecată, otrăvitoare a oricărei intervenţii a omului asupra naturii soldate cu agresarea acesteia (poluare, exploatarea iraţională a resurselor etc).
„Oedip şi Sfinxul” , un ciclu de şapte lucrări având ca temă cele şapte zile ale Creaţiei, merită, de asemenea, măcar o apreciere fugară, iar aceasta ar fi aceea că avatarurile celor două personaje, de la inconsistenţa fizică iniţială a lui Oedip, care se transformă în a şaptea zi într-un seducător efeb, şi de la prezenţa impunătoare a Sfinxului din prima zi la umbra care ajunge să fie în cea de-a şaptea, sunt extrem de bine portretizate, fiind tot atâtea sugestii sau chei de lectură pentru sursele livreşti ce stau în spatele lor şi pe care artistul le-a explorat cu  insistenţă de-a lungul anilor.
În fine, sărind peste „Aerul”, „Păsările”, „Sperietoarea” sau „Copaci”, cicluri la fel de interesante şi incitante precum cele prezentate anterior, m-aş opri la „Somnul”, un ansamblu de câteva imagini cu o compactă încărcătură metaforică în care este adusă la orizontul percepţiei noastre o stare cu totul specială, cea dintre veghe şi adormire, dintre vis şi realitate, stare ori mai bine-zis atmosferă care infuzează discret nu numai acest ciclu, ci aproape întreaga creaţie grafică a lui Vasile Anghelache, rezultatul obţinut fiind un greu semn de întrebare ce cade peste ceea ce cu doar o clipă înainte credeam că sunt certitudinile noastre indispensabile.
Fire complexă, temerară, decisă, dar şi dubitativă, Vasile Anghelache şi-a construit în timp o lume mirifică, dar şi terifiantă, seducătoare, dar şi traumatizantă, plauzibilă, dar şi fantastică, însă oricum inconfundabilă, o lume populată de personaje care dau năvălă s-o anime venind din toate direcţiile posibile: din mituri şi din poveşti semiadevărate, din realitatea imediată şi din rarefiatele sfere ale visării cu ochii deschişi, din cărţi fundamentale citite cu creionul în mână şi din vorbele în vânt aruncate de unii şi de alţii, din năluciri şi coşmaruri, din raţiunea demistificatoare şi din fantezia dezlănţuită. Pentru strunirea şi punerea sub semnul coerenţei a acestei adevărate colecţii de tipologii şi comportamente umane, subumane şi supraumane artistul recurge la veritabile formule şi soluţii dramaturgice, apelând deopotrivă la alegorii şi paradigme care conduc în cele din urmă spre imaginea imprimată pe hârtie, de fiecare dată surprinzătoare şi memorabilă.
Impresionantă este şi paleta foarte largă de tehnici pe care Vasile Anghelache la foloseşte, de la desen şi gravură la diverse procedee mixte care includ acuarela, colajul, intervenţia cu varii culori. La toate acestea trebuie adăugate tehnicile specifice utilizate în cazul picturii bisericeşti (a pictat, printre altele, Biserica Eroilor Revoluţiei din Bucureşti): frescă, ulei, encaustică.
Prolific fără a fi prolix, extrem de imaginativ, dar fără a intra vreodată în zona delirului imagistic, perfecţionist fără a pune piedică propriilor lui aspiraţii spre lucrul bine şi foarte bine făcut, atent la moravurile semenilor, pe care le sancţionează fără a fi moralizator, ci doar ironic, contestatar când este cazul şi credincios în toate împrejurările vieţii, Vasile Anghelache este un artist a cărui operă impresionează prin amploare, diversitate şi profunzime.