Aurel Băesu – Fericirea tragică

(articol din Monitorul de Neamt si Roman, link AICI)

Prins cu toate ale lumii acesteia, în exercitiul steril al supravietuirii în cea mai dreaptă dintre orînduiri, uitat-am de multe lucruri ce merită a ne fi mereu aproape de sufletul părăsit ca niciodată în vîltoarea anostă a contemporaneitătii. De astă dată, cel care mi-a semnalat un fapt ce merită aplecare asupră-i a fost prietenul Cornel Agăleanu care, contrariat de ingratitudinea tot mai accentuată ce ne copleseste existenta, mi-a furnizat o pricină de bucurie, amintindu-mi că la 24 sau poate 26 august (data e controversată) se împlinesc 84 de ani de cînd unul dintre cei mai reprezentativi pictori ai spatiului nemtean, Aurel Băesu, a trecut în eternitate. Mai mult, m-a făcut atent asupra cîtorva însemnări datorate unuia dintre cei mai apropiati discipoli ai originalului artist, pictorul Nicolae Milord, publicate într-un ziar nemtean pe 14 septembrie 1968. Prin urmare, la patru decenii de cînd locatarul micutei case de sub Cozla se săvîrsise din viată fără să apuce a revărsa asupră-ne fantastica bogătie plastică pe care o purta cu sine si din care nu a dezvăluit, din păcate, decît prea putin. A murit asemeni lui Iisus, la treizeci si trei de ani, a fost înmormîntat pe Borzoghean si, asemeni multor altora, s-a strecurat, cuminte si nestiut sub vălul uitării si ingratitudinii urmasilor; tot mai putin atenti la soarta si chinul artistilor autentici. Si unul dintre acestia este, negresit, Aurel Băesu. Socotim a fi o datorie de onoare fată de memoria artistului (alături de lumînările aprinse de Cornel la mormîntul pictorului în fiecare dintre cele două prezumtive zile ale săvîrsirii din astă lume), faptul de a împărtăsi cititorilor nostri cîteva din gîndurile lui Nicolae Milord, asternute pătimas si cu har întru vesnică amintire.

Exercitiu de admiratie

„Ning frunze în game bogate de aur si bronz, topite-n contraste termice, de nopti brumate si zile însorite; în suflet ning amintiri topite-n dogoarea unei vesnice admiratii pentru el, maestru neîntrecut al frumusetilor cromatice. Îmi plimb pasii încet prin anii copilăriei si adolescentei pline de asteptări, sete de cunoastere, de visuri si pătrunderi în tainele necuprinse ale naturii împodobite de imagini de vis si îl găsesc mereu si peste tot pe Aurel Băesu, ca un cioplitor de lumini tainice si strălucitoare, spre care tindea cu sete si inima mea. Aveam si eu acasă cîte un creion colorat, cu care îmi făuream o lume proprie pe pereti, pe usi si pe garduri. Dar într-o zi de neuitat, pe strada mea, ochii mi s-au deschis mari si însetati pe o cutie întreagă de culori si pe o paletă cu zeci de nuante. Era pictorul Aurel Băesu. Ne-am oprit o droaie de copii. Făcusem un cerc strîns si-l stingheream. Urmăream strălucirea ochilor săi negri, a culorilor, înfrigurarea mîinilor care asterneau fermecate pe pînză toate comorile peisajului din jur. Cercul nostru s-a strîns tot mai mult si el, nervos, deoarece îl sufocam, ne-a rugat să-l lăsăm în pace. Am rămas, singurul din ceata mea, pînă a terminat tabloul. Eram înfrigurat si eu de febra ochilor lui strălucitori, a mîinilor lui fermecate, a tonurilor bogate de culori, a frumusetilor muntilor nostri asternuti pe pînză într-o răsuflare divină, pornită din inima sa mare.
I-am dus mîndru pînă acasă tabloul, scăunasul, cutia de culori si i-am rămas umil si devotat discipol“.

Viata răstignită-n culori

„Era iubit de tineret si, uneori, atelierul său se umplea de elevi si eleve de liceu, pe care-i simpatiza pentru entuziasmul si preocupările lor artistice. Lui Băesu îi plăcea societatea oamenilor sinceri, buni, simpli. Fată de ei îsi deschidea sufletul. Nu iubea protocolul si asa-zisele «maniere elegante» pe care le detesta.
Mereu grăbit si avid de cunoastere, de chipuri si locuri, a fost un culegător harnic de rod bogat în imagini. Nu-l atrăgea viata de oras. Era un fiu al poporului truditor si poposea cu drag în căsutele umile de la tară, vorbind în graiul fiecărui necăjit. Era duios, blînd, înflăcărat, generos, răzvrătit, cult, modest si simplu în acelasi timp. Ne petreceam zilele colindînd, vorbind si lucrînd. Sorbeam alături de el freamătul emotiilor mari, în fata frumusetilor naturii. Pe atunci, drumurile si satele erau triste si pustii. Pe dealuri se auzeau doine de jale si buciumul de la stînă. Oamenii treceau tăcuti, cu chipuri sculptate de lipsuri si dureri, cu plete cenusii, cu pălări mari care adînceau si mai mult umbrele cutelor de pe fata lor pămîntie. Femeile cu broboade albe pe cap ne urmăreau cu mîna la gură, oprind parcă un reflex al suspinelor, cu ochi arsi de griji si suferinte. Dar apa Bistritei? Îi cunosteam soaptele căci ni se arăta adesea în cale, cu stînci si valuri spumoase, cu oglinzi în care se răsturnau tremurînd codrii seculari. În cadrul acesta măret al naturii, cu fibre adînci legate de ea, lunecau pe plute falnici, încordati si tăcuti, ca niste semizei, cu piepturile si picioarele goale, ciopliti parcă din trunchiurile falnicilor brazi, plutasii moldoveni. Pe zeci de pînze a rămas prinsă cu patimă esenta însăsi a vietii care palpita pe aceste meleaguri. A fost izvorul nesecat al inspiratiei si creatiei sale“.

Dulcea povară a travaliului

„Schita cu o repeziciune uimitoare, nu revenea, nu corecta căci nu era nevoie. Uimea străfulgerarea urmei pensulei ce dădea formă si viată tablourilor sale. Lucra încordat, cîte patru ore fără pauze si în acest timp nu scotea o vorbă. A fost un mare artist realist, îndrăgostit si preocupat îndeosebi de viata tărănimii muncitoare. În cromatica lui, tonurile de culoare sînt stăpînite, discrete si totusi luminoase. Pasta frîntă e modelată după structura formei, cu tonuri succesiv si organic legate între ele, exprimînd astfel esenta lucrurilor. Rodul bogat al muncii lui Aurel Băesu trăia, strălucea, pentru că era desprins din viată, pentru că era dăruit din plin, frămîntat cu sentimente adînci umane, cu bogătia mintii sale scînteietoare si neadormite. Erau făurite cu sacrificiul vieti sale tinere. Desi stia că-i condamnat, o mare fortă lăuntrică îl făcea să vibreze, să-si consume flăcările geniului său pînă aproape de sfîrsit, dăruindu-se cu totul creatiei artistice“.

Discretie si recunostintă

„Sub muntele Cozla, pe strada Ion Creangă, în aerul ozonat al pădurii de brad, se afla locuinta sa modestă, formată din două camere si un antret. Era o stradă lăturalnică, care-i procura un climat blînd pentru nervi săi vesnic încordati si pentru pieptul său sfîsiat de boala necrutătoare. Aici îsi avea atelierul. Desi bolnav, lucra intens. Era preocupat de probleme adînci si-i plăcea să abordeze lucrări grele de compozitie. În timpul acesta, la Bucuresti, în sala «Ileana» de pe Calea Victoriei, studentii pietreni inundau «Expozitia Băesu», priveau încîntati pe vînjosii plutasi, în luptă cu valurile Bistritei; pe plăiesii moldoveni cu pălării mari peste pletele cenusii, statornici păzitori ai gliei strămosesti; pe tărăncile cu mîna la gură, cu ochi tristi; pe măicutele sfioase; sălbatica si frumoasa vale a Bistritei, cu oamenii si viata ei de atunci. Se veseleau ochii si sufletele lor cîntau de emotii. Tinerii studenti pietreni căutau în jur ochi negri, strălucitori ai pictorului. Făptura lui însă era tintuită pe un pat de suferintă, la poalele muntilor Cozla, la Piatra Neamt“.
Si tot în ăst timp, deplîngînd faptul că „împrejurări nenorocite nu-i permit să-si vază propria-i expozitie“, Take Soroceanu scria laudativ în numărul 311 din 1928 al revistei Universul literar: „Claritatea, seninătatea vizuală, transparentă cromatică – sînt cele mai noi si mai veritabile cuceriri ale expozantului din sala «Ileana». Oamenii si lucrurile stau pline de rodul luminii, sînt realizate în bucuria acea a vietii plastice, luîndu-li-se posibilitatea să existe numai din faptul că sînt volume îmbrăcate felurit de razele soarelui. (…) Acum ni se pare că a realizat pentru prima dată ceea ce a vrut numai el, ceea ce a putut să vrea. Si sînt destule probele de mai sus ca să ne convingă de cîte mai are de spus, de cîtă inepuizabilă dragoste are de pictură, de cîtă fortă de primenire e capabil“.

„Răbdare, domnule Băesu!“

Toate astea se întîmplau în ultima primăvară pe care avea să o străbată. Din toamnă încă prevestirea sfîrsitului căpătase forme tot mai amenintătoare: „Era un început de toamnă. Monotonia cuprindea orasul. Băesu nu se simtea bine si sta abătut în pat. Căutam să-l sustrag, povestindu-i întîmplări vesele. Îmi ceru să-i aduc o cană de apă rece. Cînd m-am întors, în odaia lui se înăltau melodii nostalgice si fermecătoare – cantonete italiene -, îndrăgite de el în timpul petrecut în Italia. Spre surprinderea mea, în cameră cînta tenorul Stefanovici, de la Opera Română din Bucuresti, prieten cu Băesu din Italia. Venise special la Piatra, auzind că prietenul său e grav bolnav. După plecarea lui, Băesu s-a simtit mai rău. În grabă, am chemat un medic. Acelasi sfat: «Răbdare, domnule Băesu!»“.
Si a avut răbdare încă aproape un an, pînă la acel sfîrsit de vară cînd Dumnezeu l-a vrut aproape. Despre ultimele clipe, Nicolae Milord se exprimă coplesitor si dureros: „Într-o seară, îmi ceru pentru prima dată să rămîn noaptea cu el. Am stat tăcuti si speriati pînă-n zori cînd soarele ne-a înviorat o clipă. Eram doi muribunzi… el aproape pierdut, eu aproape distrus. Am rupt fila din calendar… Arăta 26 august 1928. Avea 33 de ani. Vîntul revărsa prin geam un torent de frunze aurii. Veneau ca niste usoare oftări de durere, pentru viata care se stingea, ca un sărut ce-i mîngîia fruntea întunecată si ochii profunzi si limpezi, peste care genele încărcate de tristete se lăsau încet… încet…“

(Ioan AMIRONOAIE)