Despre relația dintre expresionismul abstract și spațiu s-au scris multe și se vorbește și mai mult. Ceea ce scapă câteodată este relația dintre pictură și timp, o relație ambivalentă. Pe de o parte, experiența tabloului. Experiența unui cititor e distilată în termeni obiectivi temporali: îți ia cinciore să termini cartea, iar după ultima pagină apare un al treilea ochi care vede întregul, care extrage o esență subiectivă (amalgam de sentimente, plăcere a lecturii, imagini statice și în mișcare, idei și amintiri, sloganuri de recomandat prietenilor). Abia după această operațiune, detaliile, articulațiile lumilor ficționale primesc sensuri și culori finale.
În fața unui tablou, evenimentele se derulează taman invers: întâi răsare ochiul care privește întregul, apoi abia privirea alunecă spre detalii. Mai ales în cazul picturii non- figurative, nu mai există o curgere regulată a privirii (stânga – dreapta, mai jos, dai pagina), ochiul, după ce surprinde poligonul pictat, poate începe de oriunde, de la o culoare, de la o formă pentru a adăuga ansamblului detalii și componente. Ca o curgere inversă a timpului, de la potență la actualizare, dinspre viitor spre trecut.
Pe de cealaltă parte, ca o căutare senzuală a locațiilor sublimului, expresionismul abstract implică o muncă laborioasă de rafinare  a pânzei până la punctul în care artistul simte că mesajul a fermentat destul, un mod de transmitere a incomunicabilului trăit. O luptă a artistului cu timpul dublată de incertitudinea destinației.
(Cristian Cojanu)

O estetică foarte importantă în Statele Unite și în restul lumii, mai puțin prizată în România. Unul din motivele evidente ar fi lipsa de tradiție. Unul din puținele nume care vin în memorie ar fi Ștefan Triffa, care însă trăiește și lucrează de peste trei decenii la New York, dar pe care îl vom putea vedea în această primăvară cu o expoziție retrospectivă la București. Despre Ștefan Triffa se știu puține lucruri în România, așa că rezumăm:

a emigrat în Statele Unite în 1980,
a absolvit o prestigioasă universitate americană (cea care l-a dat și pe Jackson Pollock),
i-a avut ca profesori atât pe Theodoros Stavros, cât și pe Richard Pousette-Dart
a avut numeroase expoziții în străinătate, și trei în România, la H`art Gallery și Galateca.

STEFAN  TRIFFA, fragment dintr-un interviu, 2012

Pe vremea când încă locuiam în România, mă îngrijora gândul la ce mă va aștepta când voi ajunge la vârsta la care orice om „normal” intră în „câmpul de producție”.
Vedeam nu atât arta în sine, ci mai mult așa zisul „mediu artistic” de atunci, ca o mică oază de protecție de la ce te înconjura.
Acest mediu adică, era unul pentru privilegiați. Numai că în multe cazuri,ți se cerea să și oferi ceva, să colaborezi ca să intri în el. Am trecut și eu la Oradea prin „interogatoriul de rutină de la secție”, dar care nu a satisfăcut așteptările celor care l-su întreprins. Deci „dacă nu ne înțelegem”, atunci ce? „Nu te-ai gândit să pleci?”, întreba ofițerul. Am spus că aș vrea 5 ani viză la Paris, pentru studii. Răspunsul: „Ești prost?Acolo nu se poate numai în SUA se poate”.
Sărind peste multe, până a urmă acolo am și ajuns și locuiesc în continuare de 32 de ani și cu o mică ironie mă simt aproape recunoscător acelui „om rău”, pentru că a sugerat să mă mut acolo unde eu nu aveam curajul.
Când încă eram elev la liceul de arte, am apucat de vreo două ori să văd în reproduceri, picturi ale Abstract-Expressioniștilor Americani. Mi se păreau tari de tot.
În 1980, îndată ajuns la New York (via California), m-am și înscris de îndată la istorica instituție Arts Students League, unde a studiat și Jackson Pollock. M-am înscris în clasa lui Theodoros Stavros, iar mai încolo am trecut în clasa lui Richard Pousette-Dart. Am fost încurajat în clasa lui,să uit ce am învățat înainte, în țara mea, de unde sunt adică și să încep totul de la început.
„Pânza jos pe podea!”
Pune pânza jos pe podea și dansează în jurul ei! Bucură-te, încearcă să ai o experiență!
Acest impuls m-a călăuzit până astăzi în practica mea, în pictură. Între pictorii newyorkezi e considerat că majoritatea dintre ei se trag din Jackson Pollock.

De acolo „am pornit” și aici am ajuns. Adică să am două ateliere, unul mai mare în Brooklyn-N.Y și celălalt la București.
Am avut trei expoziții organizate de galeria de artă H’Art. În rest, îmi trăiesc si eu viața pe care mi-am ales-o, precum alții și-au ales-o pe a lor.

(Ștefan Triffa)

Dan Popescu, articol despre Ștefan Triffa, 2006
Din punct de vedere istoric, arta abstractă americană era identificată înainte de 1989 cu decadenţa imperialist-capitalistă. Informaţia pătrundea cu greu şi era cenzurată în ţară. România a ratat dialogul cu o serie de experimente decisiveîn arta contemporană de după râzboi. Pe lîngă abstracţiunea americană am ratat aproape în întregime întîlnirea cu minimalismul, conceptualismul şi ecourile lor. Ştefan Triffa e un pictor ce încearcă să umple golul dintre cele două culturi.
Stefan Triffa nu face arta abstracta daca prin abstract ne gandim mai degraba la o experienta generica. E o arta personala pe care el o construieste cu grija in fiecare zi. Am privit tot timpul cu usoara invidie pe acei oameni care reusesc sa-si simplifice viata, sa-si depisteze telul si sa se concentreze complet asupra lui. Stefan e unul dintre ei. De cum incepe ziua totul e subsumat picturii. De la micul dejun pana la paharul de vin baut dupa masa de pranz, totul e strategie existentiala prin care se pune in situatia de a picta. Procesul este prezent in pictura cu totul. Spirale, sparturi, forme produse prin decalcomanie, totul produs de un entuziasm matur, bine temperat. Gestualismul său creează răsuciri cromatice ce invită privirea să pătrundă iluzionist în spaţiul tabloului. Dacă tablourile mari monocrome ale lui Barnett Newman aveau ca miză simbolică redarea experienţei sublimului, picturile lui Triffa sunt încărcate de un conglomerat simbolic difuz. E vorba de un eroism bine temperat, o „muzică” matură, uşor dezabuzată, însă stăpînă pe sine. E un intimism hotărît al unui pictor „în floarea vîrstei”. Triffa nu trăieşte din abisurile afective ale unui Mark Rothko sau Jules Olitski. Nici nu optează pentru depersonalizarea actului pictural ca în cazul artei hard-edge. El trăieşte în interval. Ca de altfel noi toţi. E un pictor abstract care păstrează iluzia spaţială şi nu se teme de simbolisme afective. E un levantin care trăieşte la New York. „O artă umană, mult prea umană”, mi-a fost primul gând în faţa unei pînze din micul atelier decorat minmal de lîngă Cişmigiu. În urma discuţiilor mi-am dat seama că nu greşeam. Triffa este un artist sociabil a cărui artă este rodul întîmplărilor duioase şi intime pe care fiecare şi le pune noaptea tîrziu. Întrebări fără mască, uneori dureroase, de care scapi doar prin somn.
(Dan Popescu)
http://1001arte.ro/2013/04/stefan-triffa/
http://triffapaintings.com