Interviu Traian Bradean

de Gabriela Bidu

Fotografii de Mihai Constantin

De cate ori am privit de-alungul anilor o pictura sau un desen semnat Traian Bradean mi s-a confirmat existenta, mai precis coexistenta celor trei ochi : ochiul fizic, al mintii si al sufletului. Oricare dintre creatiile sale aratandu-ti vizibilul, te trimite dincolo de el. Acum in pragul a 86 de ani de viata si la aproape 60 de ani de la prima expozitie personala, acest maestru al artei romanesti s-a conturat ca una dintre personalitatile ei de referinta. Intreaga opera realizata de Traian Bradean demonstreaza un exercitiu plastic de anvergura bazat pe observatie si interpretare. Gandirea sa vizuala in care desenul este de o sublima virtuozitate si acordurile cromatice de o particulara si rafinata distinctie, sau concretizat de-alungul timpului in compozitii avand ca tema in special satul romanesc, populat de umile animale de povara  (magarusi, cai, etc.) dar si cu personaje emblematice. Dar cea mai speciala trasatura a artei sale este acordul subtil dintre culoarea luminii si lumina culorii, intre traditie si inovatie. De o modestie aproape incredibila, Traian Bradea aproape s-a luptat cu perseverenta mea in a-i lua un interviu. Cu mare greutate am reusit. Am patruns in atelierul si casa sotilor- artisti Bradean ,caci si Angela Popa Bradean este o foarte apreciata pictorita unde m-am straduit sa-i notez toate confesiunile.

G.B. – Maestre Traian Bradean in urma cu mai bine de jumatate de veac ati ales sa mergeti pe calea creatiei. Care au fost imprejurarile care v-au determinat sa faceti aceasta alegere ?
T.B. – Parintii mei Livia si Ioan au trait la tara (la Comlaus jud. Arad) si au lucrat pamantul primit de la bunici. In acelasi timp tata era si cojocar iar mama il ajuta cosand florile de pe cojoace. Florile colorate de pe cojoace precum si desenul specific ma atrageau in mod deosebit. In sat la noi Biserica era recent pictata. Fratele meu Stefan a fost ales ca model pentru Isus de catre maestru. Ca elev la scoala primara eram obligat duminica sa merg la Biserica si astfel atractia mea cred ca a crescut de atunci pentru pictura. In acelasi timp mama avea un frate la Timisoara care detinea in coproprietate o tipografie, unde am plecat si eu in 1942 cand am implinit 14 ani. Acest drum a devenit destinul vietii mele. Aici am invatat asezarea literelor. Le sunt recunoscator acelor zetari pentru ca m-au inconjurat cu rabdare si m-au incurajat sa desenez atat ei cat si clientii care aveau la noi sub tipar reviste, ziare, calendare, etc. Solicitarile de aici, mereu diferite, prietenii si colegii atat de la lucru, cat si de la scoala de ucenici care a urmat imi stimulau un elan necunoscut mie. Dirigintele mi-a cerut sa fac tabloul absolventilor colegi. Orasul era plin de atractii pe care incet, incet am incercat sa la surprind in schite desenate. Tipogarfia fratelui mamei mele a facut calendare ale Episcopiei Banatene. Preotii venind la corectura, au vazut desene si schite de-ale mele si au fost interesati sa le publice. Aceasta a fost o onoare pentru mine, de altfel oadata chiar, m-au rugat sa fac niste desene pentru povestiri de Creanga destinate satelor. Dintre acestea unele au fost asezate pe perete din dorinta maestrului zetar. Astfel, un domn profesor si director al Liceului de Arta m-a atras catre Scoala de Arte Decoartive, la cursurile serale. Eram timid, rusinos dar am prezentat niste desene : portrete, crochiuri, schite dupa animale, tarani banateni la piata. M-a primit la scoala chiar domnul profesor care mi-a dat puterea inceputului, care, am aflat mai tarziu, ca ma aprecia, era Domul Profesor Iulius Podlypni , care mi-a spus : “daca sunteti muncitor, nu platiti”. A vazut desenele, m-a batut pe umar prezentandu-ma domnilor profesori, Anastase Demian,Aurel Ciupe, Catul Bogdan si sculptorului Ion Vlasiu, toti veniti in 1940 de la Academia de Arta din Cluj. Acestia au fost primii mei profesori care m-au incurajat toti  si mi-au dat incredere. In toti cei 4 ani de ucenicie am avut un suport banesc de numai 50 lei, dar adunati putin cate putin am putut sa imi cumpar cele 4 volume de Istoria Artelor de  Gheorghe Oprescu, Viata lui Grigorescu, Albume cu Luchian, Petrascu, Andreescu, creioane si carbuni, acuarele, caiete de desen. Acestea le foloseam duminica cand la camin, in sala de meditatii citeam sau desenam. In 1947 tipografia la care lucram a intrat in criza si am devenit somer. Concedierea la la tipogarfie mi-a dat sensul vietii. Am ajuns la Catedrala Noua unde lucra pictorul Anastase Demian care m-a intrebat : “daca sunt si eu pictor si cati ani am ? I-am raspuns ca sunt prea tanar  si fara scoala, sunt somer !”. Atunci el mi-a spus: “ Aduceti-mi sa vad ce faceti ! Maine ! “. Astfel am ajuns sa vad si sa invat cum se face fresca. Dupa ce am facut icoana Maicii Domnului afara, deasupra usii prin care intra femeile care i-a placut domnul profesor mi-a spus ca in septembrie va fi admitere la Liceul de Arta. A fost pentru mine cel mai mare prilej ca sa invat sistematic. Liceul l-am terminat in 1950 cand toamna m-am dus la Bucuresti si am dat admiterea.

G.B. – Asadar ati intrat la Academia de Arte din Bucuresti pe care ati absolvit-o in 1956. Aici ati avut profesor pe Alexandru Ciucurencu. A fost acesta un model pentru creatia dumneavoastra sau poate ati avut alte modele ?
T.B. – Intr-adevar, fericirea mea a fost ca ma ajuns sa fiu elevul profesorului Ciucurencu. In anul I de studenti, in 1950, am avut mai multi profesori dar pentru ca Institutul era intr-o continua formare si profesorii erau probati dar am avut norocul sa-l cunoastem pentru scurt timp pe Maestrul Gheorghe Lowendal. Am vazut pe viu marcarea proportiilor corpului uman, frumusetea, incheieturilor ce sunt podoaba nudului si liniile de suport a transmiterii greutatii in armonie cu caracterul segmentelor. Profesorul era o explozie de entuziasm. In anul II am avut la clasa pe marele pasionat al pastei, al culorii, Maestrul Rudolf Schwetzer Cumpana. Anul III (1952- 1953) a fost un an norocos: ni s-a schimbat din nou profesorul. Ne-a fost repartizat un domn profesor, nu mare de statura, cu ochi foarte vii, patrunzatori, sinceri si cuceritori. Ne-a spus cu modestie si mister :“Ma numesc Alexandru Ciucurencu, am fost repartizat la clas dumneavoastra si poate daca vreti : RAMAN. “
Sub conducerea lui Alexandru Ciucurencu clasa noastra a terminat in anul 1956 la o treapta care l-a facut pe profesorul nostru sa fie mandru si o parte din lucrarile de diploma au fost repartizate la Banca Nationala din Bucuresti. Majoritatea colegilor au devenit cunoscuti publicului: Piliuta, Marius Cilievici, Aurel Nedel, Virgil Demetrescu si altii care au devenit membrii ai Uniunii Artistilor Plastici cu multe expozitii personale si bine primiti de presa de specialitate si de public. Pe de alta parte student fiind in anul V am avut marele prilej al vietii mele. Profesorul Dr. Ghe. Ghitescu a propus Institutului de Antropologie sa primeasca cativa studenti in cercetarile antropologice, din tara : Cei numiti au fost, Ion Salisteanu, Aurel Nedal, Angela Bradean si eu. A fost un prilej deosebit : se faceau peisaje, portrete de femei, copii.

G.B. – Maestre, practicati o pictura in care desenul cand descriptiv cand eliptic, efectele cromatice subtile si liniile sunt facute pentru a sustine unitatea compozitiei. Cant de importanta credeti ca este izbanda tehnica intr-o creatie plastica ?
T.B. – Consider ca izbanda tehnica este unitatea lucrarii : Daca imaginea unui peisaj, portret sau alta compozitie nu se cimentaza si masa culorii, nu se defineste satisfacator mesajul emotiei.

G.B. – Maestre, Picasso spunea ca : “De fiecare data cand picta un tablou avea senzatia ca se arunca in gol”. Credeti in partea inconstienta a creatiei ?
T.B. – Picasso, este un pictor cu adevarat mare.  El putea sa distoneze forma de culoare ori de linie si de semn, caci la el integritatea ramane netulburata. La el totul este rupt dintr-o parte definita a naturii mai mare sau mai mica dar ramane sensul integral al infinitului magnific.

G.B.- In creatiile dumneavoastra, fie ca sunt peisaje, naturi statice, portrete sau alt gen, se poate citi o tendinta spre esentializare si idealizare. Printre altele arta trebuie sa provoace dar se pare ca mai ales in ultimul timp aceasta isi propune mai degraba sa socheze. Ce parere aveti despre aceste tendinte in arta ?
T.B. – Personal pot spune ca nu m-au atras cautarile disperate, cu orice pret in scopul afirmarii. Tezaurul spiritual national unic in lume lasat tarii de Th. Aman, Grigorescu, Andreescu, Luchian, Tonitza, Palady, pictrura manastireasca si altii mi-au definit sensul vietii.

G.B. – In afara de pictura ati ilustrat peste 20 de carti de literatura, ati avut proiecte pentru decoratii  murale, ati realizat panouri de arta monumentala ati practicat si tehnica gravurii in metal si sculptura. Cum s-a armonizat aceasta diversitate de preocupari artistice in ansamblul activitatii dumneavoastra de creatie ?
T.B. – Este adevarat ca am ilustrat multe carti dar nu eu le-am cautat. Au zis prea multi ca eu stiu sa desenez. Dar nu m-am simtit sigur niciodata. Ma emitioneaza cartile  care erau traite pentru a fi ilustrate si sa le oglindesc. Pentru arta monumentala am avut multe solicitari dar niciodata nu mi-a fost usor. Partea cea buna a mea, a fost ca n-am renuntat nici atunci cand, ceva mi se parea imposibil. In ceea ce priveste gravura priveam liniile marilor gravori sedus, fara sa stiu ceva. Calea creatorului e grea.

G.B. – Acum as dori sa va pun o intrebare referitoare la activitatea dumneavoastra de profesor, careia i-ati dedicat o mare parte din biografia artistica. Oare aceasta nu v-a rapit din timpul dedicat creatiei sau poate dimpotriva, v-a adus elemente inedite in opera .
T.B. – Am fost tipograf si munceam 12 ore pe zi. Devenit asistent, profesor lectia muncii la catedra am invatat de domnii profesori Iulius Podlipny si Alexandru Ciucurencu. Ei cand creiau  ? Creatia era o chemare si si-au dedicat intreaga lor viata.