de Corneliu Ostahie

Un posibil dialog cu pictorul Virgiliu Parghel nu poate fi abordat nici pe departe doar din perspectiva unei simple şi agreabile cozerii, aşa cum te-ar îndemna să crezi la o primă vedere disponibilitatea lui de a se confesa, sinceritatea cu care vine în întâmpinarea curiozităţii interlocutorului sau absenţa totală a artificiilor retorice cu care aproape orice artist chestionat asupra vieţii şi carierei sale îşi colorează, mai mult sau mai puţin intenţionat, expunerea despre sine însuşi. Volubil, deschis, bucuros să fie întrebat despre lucruri pe care alţii le-ar considera tabuuri, artistul nu se grăbeşte să-ţi ofere pe tavă răspunsurile aşteptate, atingerea şi apoi dezvoltarea subiectului care te interesează intervenind după lungi ocolişuri şi peregrinări prin meandrele unei naraţiuni intrinseci ce are drept suport ideatic şi afectiv recursul permanent la o serie întreagă de repere autobiografice apreciate de el ca fiind esenţiale pentru corecta înţelegere a modului său de a fi, de a gândi şi de a se exprima prin intermediul semnelor plastice.
Aşa se face că dorind să aflu cum de a ales să fie pictor şi nu pilot de curse sau bucătar, cel puţin în această cea de-a doua direcţie având înclinaţii cât se poate de serioase probate pe papile gustative deosebit de rafinate şi pretenţioase, Virgil Parghel mi-a vorbit preţ de câteva zeci de minute despre părinţii săi (tatăl fiind argeşean din Câmpulung Muscel, iar  mama moldoveancă din Galaţi, născută şi crescută într-un mediu burghez şi beneficiind de o educaţie aleasă), despre primii ani de viaţă petrecuţi la Dârmocsa, pe Valea Bistriţei, undeva între Broşteni şi Vatra Dornei, loc în care prin 1957-1958 avea să-i vadă cu propriii ochi pe Dina Cocea şi pe Ernest Maftei, sosiţi acolo în scopul turnării unui film, despre Şcoala Populară de Artă din Suceava, în clădirea căreia  păşise pentru întâia dată pe când avea şase ani, dar nu pentru a lua lecţii de pictură, ci pentru a dormi pe pian în timp ce mama sa, care nu avea cu cine să-l lase, exersa cu sârg mişcările penelului pe pânză, despre mătuşa din Iaşi la care a stat în perioada în care  a dat examenul de admitere la Liceul de Muzică şi Arte Plastice „Octav Băncilă”, despre colegii din timpul şcolii, despre venirea la Bucureşti şi despre întâlnirea „providenţială” cu maestrul Corneliu Baba.
Într-un târziu, sintetizând toată această captivantă poveste cu personaje care mai de care mai pitoreşti şi mai interesante, dar şi cu întâmplări pe măsura lor, artistul mi-a răspuns la întrebare într-o manieră strict lămuritoare în intenţie, dar uşor ambiguă pe alocuri: „M-am făcut pictor pentru că m-am născut cu două stele în frunte. Prima a fost mama mea, care a desenat şi a pictat cu pasiune toată viaţa ei şi care, deşi nu dorea s-o urmez pe această cale, mi-a dat libertatea de a-mi alege singur drumul, nu înainte de a-mi sădi în suflet şi în minte, fără intenţie, ci prin forţa împrejurărilor, un anumit mod de a-mi reprezenta lumea prin formă şi culoare de care nu m-am mai putut dezobişnui niciodată. A doua stea, ca să nu schimb vorba şi să mă menţin pe făgaşul limbajului metaforic, a fost Corneliu Baba, la clasa căruia am intrat pentru că aşa decisese Dumnezeu. Spun asta luând în calcul faptul că dacă aş fi reuşit din prima sau din a doua încercare la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, ceea ce ar fi fost cât se poate de posibil şi de firesc ţinând cont de nivelul pregătirii mele, maestrul  nu mi-ar mai fi putut fi profesor, el având de finalizat pregătirea seriei anterioare celei din care am făcut eu parte.”
Zăbovind încă puţin timp în atmosfera poveştilor absolut adevărate depănate de Virgiliu Parghel, poate şi pentru a întări ideea că nimic nu s-a petrecut întâmplător  pe traiectoria destinului său artistic, trebuie spus că întâlnirea dintre cele două „stele”  devenise la un moment dat inevitabilă. Pe scurt, în 1978, deci cu un an înainte ca fiul ei să absolve institutul,  doamnei Parghel i-a picat în mână un album cu picturi ale lui Corneliu Baba. Nu s-a mulţumit doar cu răsfoirea lui, ci s-a pus pe lucru şi a reprodus, cu o extraordinară acurateţe, celebrul tablou „Odihnă la câmp”. Virgil i-a dus mentorului său lucrarea cu pricina, acesta fiind deosebit de impresionat de calitatea ei artistică. Drept urmare, i-a scris autoarei şi a invitat-o să vină de la Suceava la Bucureşti. Întâlnirea dintre ei a avut loc la puţin timp după aceea în atelierul din strada Ermil Pangratti. Inutil să mai vorbim despre cât de emoţionată a fost mama artistului sau despre preţuirea şi respectul pe care i le-a arătat acesteia maestrul Baba!

De la „babisme” la frenezia plein air-istă

Cariera de pictor a lui Virgiliu Parghel a cunoscut mai multe etape, nefiind ocolită de pericolul sincopelor sau de spectrul unor momente de cumpănă. După terminarea facultăţii, artistul s-a întors în judeţul Suceava, stabilindu-se în comuna Dolhasca, unde, în calitate de profesor la şcoala din localitate,  a predat desenul vreme de câţiva ani. A fost  o perioadă în care s-a văzut nevoit să-şi redefinească, pe de o parte, structura limbajului plastic, iar pe de altă parte să-şi readapteze paleta la cromatica specifică zonei. Lucrul în natură s-a impus de la sine, căutările şi experimentele compoziţionale din intimitatea atelierului trecând, fără a fi total părăsite,  într-un plan secundar. A fost, de asemenea, momentul în care a înţeles că aşa-zisele „babisme”, adică încercările emulilor de a interpreta într-un mod personal viziunea estetică şi matricea stilistică ale lui Corneliu Baba, erau fără îndoială la modă în Bucureşti, dar imposibil de menţinut în viaţă pe un şevalet aşezat zi de zi, luni în şir, sub coama unui deal bucovinean. Acumulările cu tentă excesiv didactică au început să se cearnă şi să se reaşeze, lăsând loc şi pentru ceea ce înseamnă sugestiile şi impulsurile permanente pe care realul le transmite către sensibilitatea ingenuă a artistului autentic. În consecinţă, a devenit din ce în ce mai receptiv la identitatea spaţiului geografic local, s-a arătat interesat de fizionomiile oamenilor în mijlocul cărora trăia şi de peisajul unduitor şi molcom din jurul său, al cărui efect asupra stării sale de spirit era din acest motiv, dar şi din punct de vedere al încărcăturii cromatice marcate de sobrietate mai mult liric-edulcorant şi bucolic-sedativ decât dinamic şi incitant, fapt ce l-a determinat să se aplece cu acribie spre compunerea unor game cromatice tot mai rafinate având în punctul lor de origine verdele şi albastrul. Studierea şi experimentarea unor astfel de subtilităţi tehnice s-au numărat în acel răstimp printre puţinele modalităţi eficiente de a se sustrage freneziei plein air-iste de care se lăsase cuprins, dar au însemnat şi un pariu cu sine însuşi prin mijlocirea căruia şi-a menţinut treaz instinctul de explorator dubitativ al datului vizual, rezervându-şi dreptul şi şansa implicită de a se exprima în cu totul alţi termeni stilistici, dacă motive de indiferent ce natură ar fi impus, în anumite împrejurări, acest lucru.

Digresiunile unui „expresionist nevrotic”

Un astfel de moment avea să intervină pe la începutul anului 1991, când, ca rezultat al unei fronde personale fără martori, în solitudinea atelierului său, artistul începe să-şi „strice” lucrările, destructurându-le cu coada pensulei ori intervenind aleatoriu cu pete de culoare în zonele în care imaginea era articulată cu maximum de claritate. Peisaje mustind de amprentele cromatice şi cvasitactile ale naturii, portrete armonios construite, compoziţii aşezate sub semnul suveran al echilibrului dispar în doar câteva minute, victime ale unui „expresionism nevrotic”, după cum însuşi pictorul îşi defineşte „rătăcirile” acelei perioade ale cărei ecouri, suprapuse peste alte registre compoziţionale, aveau să se întindă  până prin 1995.
La început, schimbarea radicală de stil şi de viziune i s-a părut lui însuşi un lucru inevitabil dedus din psihopatia generală a societăţii româneşti abia trecute printr-o ruptură istorică majoră. Se considera un rebel care s-a regăsit, în sfârşit, pe sine. Mai apoi, a înţeles că nu putea fi aşa, că, la cei aproape treizeci de ani ai săi, era un întârziat printre adevăraţii şi legitimii inadaptaţi ori răzvrătiţi. Căutând mai adânc, Virgil Parghel a descoperit că starea de spirit de care se lăsase cuprins avea rădăcini multiple în evenimente şi situaţii anterioare ale căror conotaţii vizau aproape exclusiv latura estetică a procesului său de formare intelectuală şi artistică. În 1985 fusese la Moscova, vizitase Muzeul Puşkin şi luase contact, pentru prima dată nemijlocit, cu lucrări celebre semnate de Cezanne, Gauguin, Degas, Van Gogh. Un nou mod de a înţelege pictura începuse să-şi facă deja loc în gândirea sa, iar conexiunile, chiar dacă fragmentate şi deformate ideologic, cu avangarda românească din prima jumătate a secolului al XX-lea şi cu  esteticile unor curente europene şi americane adânc reformatoare nu au făcut decât să stimuleze acest proces de diversificare a unghiurilor de abordare personale şi a perspectivelor deschise rând pe rând asupra unor viitoare experienţe vizuale  ce se anunţau a fi de o vastitate copleşitoare. Memorabilă a fost pentru Virgil Parghel, în această ordine de idei, şi expoziţia de artă franceză contemporană deschisă în 1988 la Bucureşti şi Iaşi. Aducând pe simezele româneşti opere reprezentative aparţinând, printre alţii, lui Pierre Soulages, Pierre Alechinski, Jean Degottex, Jean Dubuffet, Gerard Gasiorowski, organizatorii evenimentului au oferit publicului de la noi o veritabilă panoramă a tendinţelor ce dominau arta franceză a acelei perioade, de la taşism la expresionismul abstract, de la abstracţionismul liric la ductul caligrafierii extrem-orientale şi de la dicteul automat la eliberarea de normele estetice şi dezinhibarea totală propuse de mişcarea cunoscută sub numele de „autsider art”.

Natura, maeştrii şi experimentul

Profund benefică pentru cunoaşterea complexă şi nuanţată a propriilor aptitudini şi resurse, experienţa abstractă prin care a trecut vreme de aproximativ cinci ani a constituit pentru Virgiliu Parghel un bun prilej de a-şi pregăti o impresionantă şi fastuoasă revenire la figurativ. Părăsind Suceava, loc în care „nu-i culoare” şi stabilindu-se la Bucureşti, artistul a (re)descoperit cromatica sudului românesc, strălucirea şi senzualitatea pastei stoarse pe pânză direct din tub. Roşul, galbenul, portocaliul, alături de o mare varietate de griuri exuberant colorate şi-au făcut loc pe paleta sa, iar actul de a picta a devenit un prilej de jubilaţie continuă, de exprimare a unei intense bucurii interioare. Unii critici de artă i-au reproşat că l-a părăsit, stilistic vorbind, pe Baba şi că s-a aruncat orbeşte, evident, tot din perspectivă stilistică, în braţele lui Ţuculescu. A acceptat cu seninătate aceste opinii aparent defavorabile, mai cu seamă cu era pe deplin convins că, aşa cum arta plastică românească (dar oare numai cea plastică?) a fost şi continuă să fie un reflex al artei occidentale, al celei franceze în primul rând, tot aşa pictura autohtonă specifică unei anumite etape se întemeiază în mod necesar pe operele maeştrilor de dinaintea ei, iar ceea ce făcea el însuşi nu avea cum să se sustragă acestei reguli de bun simţ.

Mai mult decât atât, atunci când se aşază în faţa şevaletului, Virgiliu Parghel îi invocă pe maeştrii dintotdeauna ai picturii româneşti şi universale, rugându-i să-l „viziteze” în timpul travaliului său pentru a-i arăta calea spre ceea ce, înainte de a spera să devină o capodoperă, trebuie să fie o lucrare „absolut onorabilă” executată după toate regulile şi având capacitatea de a exprima un conţinut sensibil cât se poate de personal şi de variat. Ceea ce îi reuşeşte aproape de fiecare dată, întrucât el nu este nici pe departe un perfecţionist care cizelează şi recizelează la infinit aceeaşi imagine. Dimpotrivă, creaţia lui Virgil Parghel poate fi asemănată cu un minereu adus la starea de incandescenţă în compoziţia căruia există mult balast (ce-şi are fără doar şi poate rostul său acolo), dar şi nenumărate nuclee de neastâmpăr cromatic şi de insolite soluţii compoziţionale gata mereu să „sară în aer” şi să scoată la iveală superbe jerbe de culoare ori forme definite cu un rafinament de orfevru prosper în ceea ce priveşte rezervele proprii de ingeniozitate. Altfel spus, artistul ne propune  o pictură multiplu structurată, în care izbuteşte mai mereu să sintetizeze cu multă măestrie lecţia oferită  de natură, cultura livresc-muzeală, dar şi experimentul continuu, fără de care imaginea plastică nu poate depăşi bariera simplei reflectări.
Practicând o artă spectaculoasă (termenul nu mi se pare deloc forţat, dacă luăm în considerare puternicul impact vizual al compoziţiilor sale, în rândul cărora este obligatoriu să includem, pe lângă pictură, şi grafica, şi colajele extrem de delicate şi de sugestive), Virgiliu Parghel întruchipează, pe de altă parte, un personaj care se dovedeşte a fi special în multe privinţe. Este, aşa cum aminteam la un moment dat, un rafinat bucătar, este colecţionar de artă şi de diverse obiecte vechi, este restaurator şi nu în ultimul rând este un mare, mare iubitor de muzică. A trăit alături de celebra cântăreaţă de jazz Anca Parghel, cu care s-a căsătorit încă din studenţie şi de la care are doi fii, iar la un timp de la dispariţia acesteia, parcă chemat de amintirea anilor de început ai dragostei lor (pictorul este convins că spiritul ei i-a condus fiecare pas de dincolo de moarte), s-a reîntors la Suceava, unde a cunoscut-o pe actuala sa soţie,  Doina Fodor Lavric, care este (nici nu se putea altfel!) cântăreaţă. O interpretă, la rândul ei deosebită, care reînvie într-un stil plin de autenticitate muzica moldovenească veche  şi care apreciază în egală măsură  melosul medieval francez.
Dar, mai presus de toate cele spuse până aici merită reţinut poate faptul că Virgiliu Parghel este un om pe care vrei să-l cunoşti neapărat în carne şi oase după ce îi vezi pictura, având presentimentul unei garanţii anticipate că nu vei fi nicicum dezamăgit; nici de prezenţa lui fizică, nici de felul lui de a fi, de a vorbi şi de a gândi, şi cu atât mai puţin de sincera, cordiala manifestare a reciprocei sale bucurii de a te fi întâlnit.