RETROSPECTIVA 2012 – ARTE VIZUALE. An bun

Autor: Mihai Plamadeala
Observator Cultural
Într-un an 2012 fără sfîrşitul lumii prevestit de calendarele maya, principalul atribut internaţional a fost recesiunea, ansamblu de factori care a îmbrăcat în România forma crizei economice, politice şi (dacă am intra pe un teren minat) chiar morale. În mod paradoxal după unele aprecieri, firesc din punctul de vedere al altora, artele vizuale de la noi s-au aflat şi se află în continuare pe un traseu ascendent. Am fi cinici, chiar maliţioşi dacă am afirma că artistului îi prieşte starea de inconfort financiar. Cert este că puterea şi apetitul de creaţie nu au suferit perturbări în rîndurile celor care „operează cu imaginea“ şi că există consens în privinţa priorităţii naţionale de creare a unei pieţe de artă în paralel cu racordarea la cele consacrate, din lumea largă. Din păcate, eforturile nu sînt sprijinite deocamdată nici de către clasa politică, nici prin mecenat.

Dacă am ajuns la acest punct, exclusiv datorită faptului că am depăşit campania electorală (şi în ideea de a încuraja astfel de iniţiative), menţionăm cîteva fericite excepţii prin care edili din Bucureşti au acţionat în spirit cultural: programul „Arta la verde“ (împreună cu AnnArt Gallery – sectorul 1), construirea unui spaţiu destinat recreerii, învăţămîntului şi culturii în zona Pantelimon-Mărcuţa (cu nu mai puţin de 1.000 metri de simeză – sectorul 2) şi al Casei Artelor – spaţiu expoziţional, de învăţămînt, sală de concert şi pian Steinway(!) în sectorul 3. Pentru a parafraza titlul unui film realizat de Nae Caramfil, „restul e tăcere“.Plasarea Lupoaicei capitoline (a regretatului Vasile Gorduz) pe treptele Muzeului de Istorie a stîrnit un adevărat tsunami în opinia publică, în special pe Facebook, platformă unde zeci de mii de oameni deştepţi au postat poze cu ei înşişi, purtînd căţei în braţe în proximitatea lucrării controversate. Capitolul este similar cu cel al Poneiului roz (girat de ICR.

Dacă am stabilit că soarta artelor plastice din România se află exclusiv în mîinile celor care practică această meserie vocaţională, a cîtorva colecţionari, galerişti şi muzeografi pentru care o instalaţie, de exemplu, înseamnă cu totul altceva decît un calorifer, nu ne rămîne altceva de făcut decît să tragem linie şi să vedem cu ce am rămas dintr-un an bun.

Semnatarul consideră că axa expoziţională, muzeografic şi muzeologic vorbind, a fost trasată de SEMNificaţii (Centrul Cultural „Palatele Brâncoveneşti“) şi Artistul şi Puterea. Ipostaze ale picturii româneşti în perioada 1950-1990 (Biblioteca Naţională). Dacă prima dintre aceste expoziţii colective reprezintă o culme a iconologiei raportată la tematică, cea de-a doua este o reuşită în ceea ce priveşte recuperarea (prin calitate) a unei perioade extrem de lungi şi de cenuşii, din păcate, pentru noi. Cît de disidenţi erau artiştii din Pangratti, cum s-au inspirat pictorii momentului din albumele de artă din Occident, la care omul de rînd nu avea acces, sau dacă spaţiul bibliotecii este potrivit pentru expoziţii, în general vorbind (şi nu este, deoarece nu a fost construit în acest scop) sînt factori care trec în subsidiar în faţa efortului de a pune laolaltă ceea ce avem mai bun din deceniile comuniste.

Depăşind problema paharului pe jumătate plin (sau gol), semnalăm faptul că numărul evenimentelor, al vernisajelor şi al programelor expoziţionale a crescut considerabil. Remarca nu ţine de raţiuni reformiste, nici de ideea conform căreia cumulul cantitativ ar duce în mod automat la un salt calitativ. Pur şi simplu, aplaudăm faptul că, în 2012, în fiecare marţi, miercuri şi joi au avut loc în Capitală chiar şi pînă la opt vernisaje pe zi, în perioadele „de foc“. Dacă vizitatorul poate ieşi, bunăoară de la Simeza, Orizont sau Căminul Artei la cîteva minute de cînd a intrat, nu acelaşi lucru este valabil pentru artist, care munceşte uneori ani buni pentru a construi şi expune public o „personală“. Nu putem trece peste citatele galerii ale Uniunii Artiştilor Plastici fără a aminti cîteva dintre expoziţiile care ne-au încîntat anul anterior. Psalmii sculptorului expuşi la Simeza de Dan Gavriş sînt rodul unei experienţe deopotrivă de atelier şi ascetice a artistului. Tandemul Hojbotă – Pantilie, constituit prin Contrastele dintre sculptură în inox şi lucrări op-art de pictură a reprezentat, de asemenea, un eveniment notabil. Galeria Orizont a fost un spaţiu al anualelor: despre expoziţiile naţionale Ceramica şi Metal am consemnat pe larg înObservator cultural, la momentele respective. Căminul Artei a găzduit cu predilecţie Saloane de artă. Amintim Salonul Mic şi Salonul Arte în Bucureşti, evenimente care au adunat laolaltă peste cinci sute de artişti.

Deşi nu agreăm sintagmele de tipul „cel mai, cea mai“, putem folosi, totuşi, liniştiţi gradul de comparaţie în relaţie cu o altă galerie (de artă ceramică) a Uniunii: Galateea. Seria deschisă de Scrisoare a întrecut orice ima­ginaţie. Pe parcursul unui an cu evenimente excelente organizate bilunar, Galateea a devenit deja un reper pe harta internaţională a galeriilor de profil.

Sala Dalles ne-a prilejuit întîlnirea-eveniment cu Gheorghe Ilea şi al săuTronicart 1300, realizată de Muzeul Naţional de Artă Contemporană şi Galeria Plan B (din Cluj). Cele 56 de capote de maşini Dacia au fost pictate cu scene din istoria comunistă a României. Dincolo de realizarea de excepţie, ideea de transmitere a mesajului este absolut viabilă. „Personala“ lui Gheorghe Anghel din acelaşi spaţiu aminteşte, prin nivelul de excelenţă, de marile expoziţii pe care le-a găzduit Dalles-ul de-a lungul vremii.

Fieful experimentului din arta românească (cel puţin cea bucureşteană) aparţine elipsei Victoria Art Center – Atelier 030202 – SubRahova – DanaArt Gallery – Odeon. Spaţiul nu ne permite să aprofundăm cu această ocazie subiectul, nouă rămînîndu-ne să amintim, în mod aleatoriu, performance-ul Corinei Sârbu, Spoon Network & Other Dreams, în cadrul căruia o prim-balerină a demantelat în mod coregrafic o parte din instalaţia de sute de linguri de lemn, coordonînd publicul să facă acelaşi lucru.Cu aproape un deceniu de existenţă în spate, Anaid Gallery este deja un brand în spaţiul nostru. Sperăm că participarea constantă la proiecte şi tîrguri internaţionale va propulsa amintita galerie mai departe, în întreaga lume. Plan B din Cluj a demonstrat că acest fapt este posibil.

Artă s-a făcut şi se face însă şi în afara Bucureştiului. Timişoara, Clujul, Iaşul, Baia Mare sau Bistriţa (din păcate, lista se cam opreşte pe aici) nu sînt cu nimic mai prejos prin calitatea factorului uman. Numărul galeriilor şi al evenimentelor este, totuşi, mai redus, acestea bucurîndu-se în special de atenţia criticilor locali, care au posibilitatea fizică de a fi în contact nemediat cu respectivele mişcări. Este momentul propice să felicităm platforma Modernism.ro (altfel spus, pe profesioniştii aflaţi în spatele PC-urilor), prin intermediul cărora putem fi conectaţi la evenimente din afara locului în care ne aflăm.

Un alt modul de interferenţă este constituit de taberele de creaţie şi simpozioanele desfăşurate cu predilecţie pe timpul verii. Evenimentele de la Gărâna, organizate de Elisabeth Ochsenfeld, cel de la Brebu Nou, al lui Doru Tulcan, sau Gârnic, gîndit de Costin Brăteanu, pun în contact artişti de pe patru continente, în beneficiul cultural al tuturor.Licitaţiile, ca şi apariţiile editoriale (de gen) au contribuit şi ele din plin la atmosfera „de lucru“ în care s-au aflat artiştii noştri. Cu regretul că nu putem transforma articolul de faţă într-o listă de nume (care ar merita să fie citate) şi asumîndu-ne în totalitate punctul de vedere subiectiv, ne oprim aici amintind că a V-a ediţie a Bienalei Internaţionale de Gravură Experimentală, deschise în decembrie la Palatul Mogoşoaia, Victoria Art Center şi Atelier 030202, poate fi vizitată pînă în martie 2013. Expoziţia personală a lui Mircea Cantor de la Centrul Pompidou din Paris abia s-a închis pe 7 ianuarie 2013. Aşadar, povestea merge mai departe.

Comentarii utilizatori

Statuia lui Vasile GorduzGhe Neguzzu – Vineri, 11 Ianuarie 2013, 20:37

“Lupoaica capitolină” (-ca ca-!!!) mizează pe un simbolism ieftin, oricine poate observa. Sunt sigur că se poate sugera ideea de moștenire romană și într-un mod mai subtil, nu numai prin alăturarea lui Traian cu lupa capitolina. Această statuie și caloriferul lui Marga marchează cele mai stupide momente din peisajul cultural românesc al anului trecut.

Lupoaica lui Gorduz sau oile lui Becali?Cristina Casiel – Duminica, 13 Ianuarie 2013, 01:23

Fară a fi o avocată a Lupoaicei Capitoline realizate de Vasile Gorduz şi amplasată aberant, pe scări şi în stradă, mă îngrijorează lipsa de competenţă a celor care o critică. Aceştia, în majoritatea lor redundant gregară, ar arunca în aer fără a sta pe gînduri sculpturi precum Madame Recamier a lui René Magritte (parodie după pictura lui David), Princess X a lui Brâncuşi, acea formă falică explicită, sau Femeia mergînd a lui Alberto Giacometti, un nud reprezentat în mişcare. Mă îngrijorează că în alocuţiunea sa din 2013 de acum cîteva zile Primul Ministru desemnat a criticat “risipa” prilejuită de Festivalul “George Enescu” sau că şeful ICR-ului, desemnat şi el, a dat deunăzi “cu bîta în calorifer”. Acestea sînt doar noile mostre de incompetenţă aplicată ale clasei politice aflate la putere, indiferent de numele coaliţiei pe care pretind desemnaţii şi aleşii că o slujesc. Mă deranjează Ţeapa din Piaţa Palatului, zîmbetul pseudoreligios al lui Gigi Becali, rînjetul ateist al lui Remus Cernea şi încă o mie de alte calamităţi care nu pot fi abolite din păcate odată cu închiderea televizorului şi aruncarea tabloidului la gunoi.

Au mai fost si alte galerii f. activepuiu peka – Marti, 15 Ianuarie 2013, 22:09

Se observa o documentare ce nu a vrut sa vada si expozitiile din galeriile Muzeului Municipului Bucuresti Palatul Sutu, Muzeului Cotroceni, Dialog, ArtSociety, Irecson Bucuresti, Colors Art Gallery, Frezia Dej, etc cu expozitii de mare tinuta. Amintesc doar de “Intre traditionalism si avangarda”, “Grafica in pictura romaneasca”, “Marcel Iancu” etc