Inflatie pe piata artei contemporane (I). Cine vinde mai scump nimicul?
30 Noiembrie 2012 14:34
Autor: Miron Manega
Publicat in FINANTISTII, link AICI
Asa cum, in inflatia monetara, avem de-a face cu emisiunea excesiva de bilete bancare peste oferta reala de bunuri i servicii, un fenomen similar se intampla si pe piata artei contemporane: preturile la care se vand lucrari apartinand acestui conglomerat de curente si stiluri, care mai de care mai conceptuale si mai fistichii, depasesc cu mult oferta reala de valoare continuta. Practic, preturile tind spre infinit iar valoarea tinde spre zero. Asistam chiar la o competitie absurda intre marile case de licitatii, la un fel de joc de-a cine vinde mai scump nimicul. Evident, exagerez, dar m-am exprimat asa pentru a sublinia ideea.
Sa luam doua exemple recente: pe 13 noiembrie, la New York, casa de licitatii Sotheby’s a obtinut recordul mondial absolut la vanzari prin licitatie, cu lucrari de arta contemporana in valoare de 375 milioane de dolari. Recordul absolut a rezistat insa doar doua zile, pana pe 15 noiembrie cand, tot la New York, Christie’s a avut incasari de 412 milioane de dolari. Tot pe lucrari de arta contemporana. Seamana teribil cu strategia elor doi mari galeristi, Taddaeus Ropak si Larry Gagosian care au vernisat la Paris, la un interval de patru zile, acelasi artist (Anselm Kiefer).
In legatura cu configuratia pietei mondiale de arta contemporana m-am mai exprimat. Am sustinut (si sustin in continuare) ca ea reprezinta o mare oportunitate, un vehicul rapid de consacrare pentru artistii romani. Dar ea in sine, piata mondiala de arta contemporana, e un mare balon umflat dincolo de limite si care, la un moment dat, va exploda.
“Ofensiva” a inceput in anul 2000, cand arta contemporana reprezenta sub 2% din totalul pietei. Azi depaseste 12% si continua sa creasca. Ceea ce, in sine, ar fi un fapt pozitiv, daca specula si manipularea n-ar fi atins niveluri de neimaginat. Iar aceste niveluri n-ar fi putut fi atinse, fara “cardasia” financiara a mai multor factori de decizie. Concret, se intampla cam asa: aceeasi oameni care se afla in consiliile de administratie ale marilor institutii financiare, ii gasim si in cele ale marilor muzee, ale marilor case de licitatii, marilor fundatii, marilor organisme de presa scrisa, audio si video si ale marilor galerii, aceleasi persoane fiind si colectionari.
In acest context, nu mai conteaza forma din care trebuie sa se nasca substanta unei opere de arta, asa cum a fost si ar trebui sa fie, ca sa putem admira modul misterios in care apare frumosul. Astazi, asemenea grupuri restranse decid, intr-un consiliu de administratie, cine va fi artistul de maine si ce tip de fier de calcat va deveni o capodopera in orele urmatoare. Odata decizia luata, intreaga masinarie se pune in miscare.
Galeristul expune, media urla, muzeul cere si el sa expuna, dupa care casa de licitatie cere sa vanda, dupa care presa din nou urla, iar galeristul anunta ca productia este foarte limitata. Rezultatul: fierul de calcat este transformat, de toata aceasta mafie, intr-un chivot sacrosanct la care accesul este, bineinteles, restrictionat. Anuntul restrictionarii face sa explodeze cererea, deci pretul. Intre timp, artistul e izolat si inchis in cadrul unui contract iar comunicarea intre el si public este interzisa. Acesta este mecanismul mondial, in cadrul caruia se ascund alte mecanisme, complice si complementare, de exact acelasi tip, care actioneaza regional.
Mecanismul european practica aceasta metoda pentru Europa, cel britanic pentru Marea Britanie, cel american pentru Statele Unite, cel indian pentru India, cel chinezesc pentru China si toate impreuna alcatuiesc mecanismul global. Un detaliu: in numai cativa ani, piata chinezeasca, pornind de la zero, a smuls Statelor Unite si Marii Britanii 40% din piata. Marea Britanie si Statele Unite continua sa reziste, dar cu foarte mare dificultate. In aceste jocuri, Franta este aproape inexistenta, desi, fata de Romania, este la ani-lumina distanta.