Cronica semnata Mihai Plamadeala in Observator Cultural

Joi, 29 noiembrie 2012, a avut loc la Sala Auditorium a Muzeului Naţional de Artă al României, vernisajul expoziţiei Goya – cronicarul tuturor războaielor. Dezastrele şi fotografia de război. Evenimentul a fost organizat în parteneriat cu Institutul Cervantes şi s-a bucurat de prezenţa E.S. Estanislao de Grandes Pascual, ambasadorul Spaniei în România, a lui Juan Carlos Vidal, directorul Institutului Cervantes din Bucureşti, şi a lui Juan Bordes, curatorul expoziţiei.

Publicul din România are ocazia de a vedea „pe viu“, pînă în data de 27 ianuarie 2013, cele 82 de gravuri semnate de Francisco de Goya, grupate în cadrul a şapte teme majore: frontul, victimele, execuţiile, exodul şi jafurile, foametea, ipostaze ale femeii în perioada de război şi după. În paralel, sînt expuse fotografii din timpul Războiului Civil spaniol (1936-1939) care corespund grupărilor tematice citate anterior, realizate de fotoreporteri renumiţi precum Robert Capa, David Seymour, Gerda Taro, Augustí Centelles sau Alfonso Sánchez, cărora li se adaugă numeroşi alţi fotografi locali sau anonimi.

Goya a început seria Dezastrelor în 1810, dar ultimele plăci au fost finalizate în jurul anului 1820, timp în care artistul a realizat mai multe planşe de probă şi a imprimat doar trei exemplare complete ale seriei, sub titlul Fatalele consecinţe ale sîngerosului război cu Bonaparte în Spania. În 1862, Academia de Arte Frumoase „San Fernando“ a achiziţionat 80 de plăci gravate din cadrul seriei, celelalte două fiind donate în 1870. Titlul Dezastrele războiului apare în prima ediţie publicată de Calcografia Naţională, în 1863. Pînă în prezent, au fost imprimate şase tiraje, iar primul tiraj complet, care poate fi admirat şi la Bucureşti, a fost realizat în 1963.

Raportîndu-ne la Dezastrele războiului, remarcăm trei planuri distincte ale discursului vizual. Privitorul tinde să ia în calcul cu predilecţie aspectul tematic, trăind şocul receptării unor scene cutremurătoare, în care este invitat a se confunda mai degrabă cu victimele decît cu agresorii. Reţinem faptul că Francisco de Goya este în primul rînd un (mare) artist, în condiţiile în care gravura îşi are propriile legi de compoziţie şi de creaţie, în general vorbind. Lucrul cu placa de cupru, cu lacul, răşinile, acul, dăltiţa şi acizii presupune un grad de măiestrie care se poate constitui în miză, dincolo de orice iconografie. Imaginile lui Goya nu ne-ar putea emoţiona aşa cum o fac, dacă nu ar fi bine realizate, şi mijloacele potrivite scopului propus.

În fine, modul unic de a privi arta şi subiectul artistic ţine de raţiuni de ordin iconologic. Francisco de Goya este, încă din 1786, pictor al Curții Regale, cu o rentă de 15.000 de reali pe an. Din amintita poziţie privilegiată, artistul nu ezită să înfiereze prin lucrările sale mediocritatea şi vanitatea înaltelor persoane portretizate. Ernest Hemingway afirma despre Portretul familiei lui Carol al IV-lea, realizat în perioada 1800-1801, următoarele: „Pe fiecare din aceste chipuri, Goya a imprimat disprețul pe care îl nutrește pentru ei. Trebuie să fii geniu pentru a-l putea convinge de contrariu pe rege, prea prost de altfel pentru a observa că pictorul curții îl condamnă în ochii întregii lumi“. Mai mult decît atît, a reprezenta fantasme care prind viață cînd rațiunea adoarme, și voința omului este guvernată de prostie, mîrșăvie, durere sau dorințe neînfrînate reprezintă un capitol fără precedent în istoria artei. Se poate specula şi pe marginea faptului că boala artistului, soldată cu surzenia, îl izolează de lume, eliberîndu-l totodată de convenția picturii oficiale. Dincolo de orice conjunctură şi mai presus chiar de curajosul mesaj, avem însă de-a face cu artă la superlativ.

Conchidem prin a invita publicul bucureştean la o expoziţie de prim-rang, care nu trebuie ratată de nici un iubitor de artă.