de Corneliu OSTAHIE

Numele  lui Ammar Al Nahhas a început să circule pe simezele galeriilor de artă bucureştene în urmă cu doar doi ani şi câteva luni. Iniţial, cu o discreţie vecină cu timiditatea, fără a atrage atenţia prea multor obişnuiţi ai sălilor de expoziţii, apoi, o dată cu trecerea timpului şi cu intensificarea ritmului apariţiilor sale publice (trei în 2011, şapte în 2012), cu tot mai multă pregnanţă şi vizibilitate.
Artistul s-a născut în anul 1976 în oraşul Hasaka, situat în partea de nord-est a Siriei, la graniţa cu Irakul. A urmat cursurile Facultăţii de Arte Frumoase din Damasc între anii 1997-2001, absolvind secţia de sculptură. A expus lucrări de grafică, pictură şi, evident, sculptură în ţara natală (2001, 2002, 2004, 2005, 2006) şi în Spania (2004).  La Bucureşti, unde  un frate farmacist şi un unchi inginer se stabiliseră deja de mai multă vreme, a venit în 2006 şi după cum arată toate indiciile s-a decis să rămână pentru o perioadă nedefinită de timp. Contactul cu civilizaţia de aici, cu lumea artistică românească nu a fost unul dur sau complicat. Nu se poate spune însă nici că s-a produs de la sine ori că mediul social şi cultural local nu i-a creat probleme de adaptare. Mai întâi de toate, nemaiavând la dispoziţie un atelier adecvat, a trebuit să renunţe la sculptură şi să se manifeste doar ca pictor şi grafician, lucrând în apartamentul în care locuieşte împreună cu un alt frate al său, sosit şi el relativ de curând în ţara noastră.
Faptul în sine nu a rămas chiar fără urmări în ceea ce priveşte modul personal de comunicare artistică, sculptura fiind, totuşi, cea dintâi vocaţie a lui şi forma de exprimare prin care a reuşit să se impună în anii imediat următori debutului. Lucrările sale din această categorie, realizate în bronz, fier, polistiren şi piatră, dezvăluie o tematică atent aleasă (portrete, trupuri feminine, schelete de peşti, scaune), capabilă să furnizeze maximum de expresivitate în ceea ce priveşte poziţionarea în spaţiu şi valenţele atitudinale ale personajelor în sine, sau ale acestora în raport cu obiectele din proximitate. Zvelte şi rafinate, degajând deopotrivă vigoare şi graţie, sculpturile lui Ammar Al Nahhas ies în evidenţă şi prin calităţile lor decorative, nefiind deloc exclusă ipoteza ca unele dintre ele să fi fost gândite de la bun început dintr-o  perspectivă cu tentă pragmatică, urmând a fi integrate în ambiente domestice personalizate,  mai ales că artistul s-a arătat a fi în mod cert interesat de designul multidisciplinar, ocupându-se de o serie întreagă de proiecte de amenajări interioare şi exterioare la Damasc şi continuând chiar şi aici, la Bucureşti, în condiţiile în care nu dispune nici de un spaţiu corespunzător şi nici de dotări tehnice performante, să proiecteze şi să confecţioneze diverse obiecte de mobilier de artă.

„Vânător” de imagini rare
Constrâns aşadar de împrejurări aparent nu tocmai favorabile să stea mult mai mult timp decât de obicei în faţa şevaletului, poate că sculptorul Nahhas  a avut  pentru moment ceva de pierdut, însă pictorul care răspunde la acelaşi nume a avut cu siguranţă numai de câştigat. Orientat doar ocazional spre analiza şi interpretarea datului vizual, însă aplecat permanent  către explorarea lui prin prisma trăirilor fruste, a jubilaţiei şi mirării spontane, pline de sinceritate în faţa metamorfozelor adesea neaşteptate ale realului, acesta din urmă şi-a reactivat într-un mod spectaculos  instinctul de „vânător” de imagini rare, cu adevărat remarcabile, pe care le aşază pe pânză nu numai cu multă pricepere, ci şi cu o naturaleţe fără cusur, în spatele căreia se află cu siguranţă un principiu cognitiv orientat spre imaginarul fecund şi un tip de reacţie sensibilă bazat în întregime pe cultul autenticităţii.
Apropo de aceste ultime consideraţii, atunci când l-am vizitat pentru prima dată, în atelierul său improvizat mi-a atras atenţia o lucrare care mi s-a părut cam ciudată, atât în ceea ce priveşte cromatica şi compoziţia, cât şi din punct de vedere al atmosferei sugerate prin mijlocirea acestora. Se putea distinge  pe acea pânză o ploaie verde, cu  nuanţe ce băteau în albastru-violet, mai evidente pe mediana planului secund şi pe laterala stângă, care curgea din nişte nori la rândul lor verzi, ceea ce m-a dus cu gândul la o proiecţie onirică contrapusă perceperii cotidiene a naturii aride specifice  spaţiului geografic de acasă.

Interpretarea mea trecea însă binişor pe lângă adevăr, întrucât acel „peisaj”, după cum şi-a calificat artistul lucrarea, conţinea reprezentarea unui fenomen, real după spusele sale, pe care avusese norocul să-l contemple într-o zi de sâmbătă sau de duminică undeva în preajma oraşului Alexandria, reşedinţa judeţului Teleorman, cu prilejul primei sale ieşiri din Bucureşti, eveniment petrecut cam la şase luni de la sosirea în capitala României. Mie îmi este cât se poate de limpede faptul că turistul de weekend Ammar Al Nahhas nu avea cum să vadă atunci o ploaie verde, dar la fel de clar îmi este şi că pictorul Ammar Al Nahhas chiar o văzuse, dimpreună cu norii, de asemenea verzi, din care aceasta plonja spre pământ.
Fără doar şi poate, la mijloc nu a fost vorba despre vreun miraj ori miracol, ci  doar despre acel mod de a trăi autosugestiv, direct, intens şi mai ales „neprotejat” de dogme şi prejudecăţi întâlnirile cu realitatea nudă şi imprevizibilă, încă nesufocată de banalitatea pe care noi tindem să i-o atribuim ca urmare a prea frecventelor noastre acomodări cu contextul propriei existenţe, mod de a trăi de care spuneam ceva şi câteva pasaje mai sus. Nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că schimbarea majoră de peisaj produsă o dată cu venirea în România a necesitat o oarecare reformulare a limbajului plastic şi, în special, a reţetei cromatice anterioare. Cu toate acestea, Ammar Al Nahhas nu şi-a diminuat în niciun fel vigoarea identităţii stilistice originare, insistând în majoritatea tentativelor  de a imortaliaza  pe pânză sau pe hârtie privelişti ori scene ce îi erau în principiu străine pe relevarea similitudinilor inerente constant descoperite de artistul autentic în cele mai diverse configuraţii vizuale preexistente transcrierii lor ca structuri de semne şi simboluri plastice. Aşa se face că în portofoliul său de lucrări nuntaşii din Maramureş sau florăresele din Bucureşti stau foarte bine alături de o amplă suită de portrete şi compoziţii înfăţişând femei din Orientul Mijlociu.

Mai mult decât relevantă din acest punct de vedere poate fi considerată şi expoziţia intitulată „Orient’s history” (octombrie 2012) găzduită de  galeria bucureşteană „Basil”, expoziţie despre care trebuie menţionat şi faptul că a constituit debutul românesc al artistului. Cele aproximativ 40 de lucrări prezentate atunci pe simeze au ilustrat într-o manieră remarcabilă ataşamentul indubitabil al lui Ammar Al Nahhas faţă de spiritul culturii orientale, dar şi deschiderea sa spre alte orizonturi de gândire şi de înţelegere a genezei, determinării şi finalităţii actului de transfigurare artistică. De pildă, „Cina cea de taină”, pânză expusă cu acel prilej, reprezintă o probă elocventă de interpretare liberă a unor motive considerate a fi net definite o dată pentru totdeauna şi, prin urmare, imuabile. În compoziţie apar o imponderabilă icoană hristică, sfera terestră, trei peşti (aluzie la îndestulătoarele „pescuiri miraculoase” ale lui Iisus), precum şi câteva capre care, în contextul compoziţional descris, reprezintă în mod cât se poate de clar simbolul misiunii divine a „Păstorului”. Este viziunea unui musulman despre un subiect eminamente creştin, o viziune orientată spre salvare şi spre perpetuarea vieţii, opusă aşadar înţelesului iniţial legat de trădare, vânzare şi moarte,  şi în egală măsură o clamare a disponibilităţii de a dialoga, de a căuta repere identitare comune şi de a le integra, odată aflate, în paradigmele uzuale ale cunoaşterii şi ale comunicării dintre oameni.

Portrete fără identitate
Observând la un moment dat  frecvenţa cu care anumite motive, cum ar fi peştii şi floarea soarelui, apar în picturile artistului, am fost înclinat să cred că acesta le atribuie unele semnificaţii absconse, ezoterice. Am înţeles însă din explicaţiile pe care mi le-a oferit că peştii i s-au fixat, ca să spun aşa, pe retină încă din copilărie, când mergea cu tatăl său la pescuit. Lui nu-i plăcea să stea nemişcat cu undiţa în mână, dar în schimb era fascinat de modul în care corpurile prelungi ale peştilor săgetau apa lucind în toate culorile spectrului. La fel de simplu stau lucrurile şi în ceea ce priveşte floarea soarelui, plantă pe care o regăsim în zeci de tablouri ale sale şi în tot atâtea ipostaze, de la banala tulpină abia înflorită, tăiată şi pusă în glastră, la inflorescenţa uriaşă şi solitară ce domină întreg orizontul terestru. Asemănarea dintre calatidiul ei şi ochiul uman, ca şi faptul că acesta se roteşte în funcţie de mişcarea astrului diurn pe bolta cerească l-au făcut  să identifice în floarea soarelui o adevărată „metaforă în stare naturală”,  pe care şi-a însuşit-o şi pe care a reconfigurat-o în fel şi chip, permiţându-şi din raţiuni stilistice exagerări cromatice şi compoziţionale concretizate în imagini insolite, dar altfel pline de expresivitate şi  rafinament.

Ammar Al Nahhas este şi un foarte inspirat portretist. Desenele lui în tuş sau în cărbune denotă o excelentă manualitate şi o aplecare spre descifrarea detaliilor ascunse ale chipurilor umane, detalii care scapă, de regulă, celor mai mulţi dintre noi. Realiste şi convingătoare, aceste lucrări nu văd însă aproape deloc lumina simezelor, artistul preferând să le păstreze într-o mapă la care accesul altor persoane în afară de el este supravegheat atent şi permis cu multă parcimonie. În schimb, portretele în ulei, diametral opuse desenelor, în sensul că detaliile sunt pur şi simplu ignorate de această dată, fac parte din reţeta tematică a fiecărei noi expoziţii, pictorul mizând mult pe efectul lor empatic. Chipurile şterse, slab profilate prin intermediul unor  pete de culoare când indecise, când stridente, funcţionează ca nişte veritabile oglinzi imaginare în care privitorul îşi poate proiecta propria imagine sau pe acelea ale unor personaje sugerate de titlurile lucrărilor. Această formă de impersonalizare a portretelor şi de atragere a publicului în actul de redare a identităţii lor sub varii înfăţişări nu este desigur nouă, dar trebuie spus că Ammar Al Nahhas excelează în mânuirea ei, întrucât nu o consideră a fi doar un artificiu pictural printre multe altele, ci îi atribuie rolul de a stimula dialogul dintre privitor şi lucrare, dacă nu cumva şi pe acela de a declanşa în mintea şi în sensibilitatea celui dintâi procese introspective care favorizează prin simpla lor derulare receptarea pozitivă a celei din urmă.
O menţiune aparte merită şi paleta artistului, culorile din pânzele sale, solare şi vii, evocând cromatica portului obişnuit din Hasaka natală, unde lumina intensă şi relativa monotonie a reliefului îi fac pe oameni să se îmbrace în haine variat şi vesel colorate.

Continuând într-o manieră cât se poate de personală experienţa estetică a lui Fateh Al Mudarris, unul dintre cei mai importanţi artişti plastici din Siria zilelor noastre, fost profesor la Universitatea din Damasc, poziţie din care a exercitat o influenţă covârşitoare asupra multora dintre studenţii săi (un fel de Corneliu Baba ori Alexandru Ciucurencu din cel mai longeviv oraş-capitală cunoscut în istorie),  dar fiind receptiv şi la sugestiile compatibile cu propria sa viziune   stilistică provenite din diferite zone şi sfere cultural-artistice, orientale şi europene, cu care a intrat în contact,   Ammar Al Nahhas promite să-şi impună numele nu numai în pictura contemporană a ţării sale, ci chiar şi în cea românească, la diversitatea şi dinamismul manifestărilor prezente ale căreia contribuie, iată, cu modestie şi onestitate, prin tot mai desele expoziţii personale ori de grup la care îşi invită vizitatorii, şi ei parcă din ce în ce mai mulţi la număr, mai motivaţi şi mai statornici.