Inarmata cu rabdarea de a privi seri de-a randul la televizor, cu un umor inteligent si muscator, cu ironie si autoironie, dar mai ales cu o tehnica plastica vibranta si deplina stapana pe instrumentarul pictural, Marilena Murariu “recidiveaza” cu o noua expozitie inspirata din stalcita actualitate socio-politica a Romaniei. A facut senzatie acum un an si jumatate cu expozitia “Despre Elena in general” iar acum revine cu o alta, Show Off of of, care sta sa se incheie la Palatul Sutu. Redau mai jos lucrarile de expozitie impletite in textele care au aparut in catalogul evenimentului. Cititi cu atentie cheia explicativa a personajului misterios, redat ca motociclist, care reprezinta leitmotivul panzelor. Eu sper ca aceste expozitii cu explicit caracter pamfletar si probabil greu vandabile, vor atrage de fapt atentia celor interesati de arta asupra lucrarilor sensibile si durabile ale Marilenei Murariu. Pentru asta, voi reveni cu o relatare din atelierul pictoritei. Pana atunci, distrati-va cu SHOW OFF OF OF:

(Mihai Constantin)

SHOW –OFF, OF, OF!

Dacă în „Despre Elena în general” regimul spectacular al puterii se configura întru-câtva subsidiar (însă nicidecum marginal), ocultat fiind de debordanta „vivacitate” a ilustrei defuncte, acesta devine subiectul nodal al actualei expoziţii a Marilenei Murariu, sugestiv intitulată „Show –off, of,of!”
În deja cunoscuta-i manieră echivocă pictoriţa se inspiră din (şi reeditează pe pânză) „inocente”programe televizate, axate pe spectacolul „pur” de varietăţi sau pe emisiuni cu „asumat” conţinut cultural-educativ, pentru a desconspira de fapt circul mediatic grotesc, subversiv întreţinut de politicieni.
Titlurile unor lucrări se abat nesemnificativ de la original – fie acesta numele unor show-uri cunoscute (Plasă de stele, Duminică noaptea în familie), fie formulări „memorabile” ( Pe tocuri înalte…, Bunga-bunga) – altele sunt prelucrate doar cât să sporească efectul parodiant al mesajului ( Te-mpui cu blondele, Zece şi un sfert pentru România ). Toate sunt ferestre deschise către o lume pe dos, colcăind de o faună deconcertantă, în care recunoaştem de-a valma oameni politici şi de televiziune, „regizori” şi „actori”, manipulatori şi manipulaţi prinşi extatic într-o învăluitoare plasă de stele şi de interese.
Perversitatea agresivă a „sforarilor”,demersul lor viciat, sunt exprimate în plan formal -anatomic prin corporalitate dezlănţuită ori surplus epidermic. Pectorali şi fesieri proeminenţi, ocheade şi gesturi complice, hohotele şi chicotelile protagoniştilor sugerează defularea violenţei într-un cadru controlat, decompresia prin exces.

Alăturarea şocantă sau burlescă în acelaşi cadru a unor politicieni „incompatibili”, asocierea dintre aceştia şi alţi actanţi aparent apolitici trimit la încâlcitele iţe ale manipulării, din strânsoarea cărora – pare a afirma pictoriţa – nu scapă nimeni. Cel puţin aşa se explică prezenţa în expoziţie a ilariantului autoportret în dublă ipostază de balerină ( M-a făcut mama artistă) – fabuloasă autoironie şi parafrază a lumii duplicitare în care trăim.
În ciuda notorietăţii figurilor reprezentate, a prezenţei lor „strălucitoare”, personajul cheie, cel care le reuneşte invariabil de fiecare dată , este şi singurul anonim. Inspirat de chipul unui erou emblematic (autoportret) al artistului chinez Yue Minjun, împieliţatul motociclist al Marilenei îşi dezvăluie doar rictusul larg şi pomeţii îmbujoraţi de satisfacţie. De satisfacţia reuşitei show-ului orchestrat.

Marian Constantin

BALETISTA
Lunecau baletistele albe…
Degajări de puternice forme –
Albe, în faţa lumii enorme,
Lunecau baletistele albe…

George Bacovia,Balet,vol.Scântei
galbene,1926

Lunecau baletistele albe…treptat, imaginea literară se metamorfozează, se animă, devine imagine optică. Baletistele albe, baletiştii, Diaghilev, „Baletele ruseşti”, Stravinski, Béjart…Livresc irecuperabil, duc mai departe mirajul: Degas, dans, desen. Bacovia şi Paul Valéry, doi poeţi astrali lunecând în faţa lumii enorme. Imagine feerică, onirică, dar…Dar tot Bacovia: „Albe, râzând spre lumea prostită,/ Lunecau baletistele albe.” . Imaginea feerică, onirică se clatină, cade, se sparge. „Lumea prostită”, ce caută aici? Poate e doar o licenţă poetică, un puseu de fantezie feroce…
Să facem şi noi un mic exerciţiu de fantezie şi să oprim graţioasa lunecare a baletistelor albe într-un stop-cadru prozaic.Totul devine o grupare de mici şi delicate bibelouri de porţelan, decorând minulescian burgheze etajere. Sau rămâne doar baletista suavă dar imobilă, zâmbind mecanic pe capacul unei cutii muzicale. Din care, cadenţat, picură sunetele unui menuet desuet. Poate Mozart, poate Boccherini. Sau, de ce nu, Pederaski –„ …ah, mamiţo, mă – nnebunesc!”.

Miracol. Imaculată în vaporosul tutu alb, plutind gracil ca o melencolică lebădă albă – „Honni soit qui mal y pense” –, baletista Marilena Murariu constată că a devenit brusc axul unei suprarealiste mişcări de rotaţie. În jurul ei – simplă fantezie sau poate iluzie burlescă – lunecă o lume lunecoasă dar zâmbitore, ca o veselă sarabandă amintind de boscăriile lui Bosch sau Brueghel, de hilara demenţă a exasperatului James Ensor, de spectrele lui Francis Bacon. Un surogat de carnaval – „bal de mahala”, ar fi zâmbit conu´ Iancu –, o convocare de măşti care nu se mai deosebesc de purtătorii lor. Care, altfel, sunt persoane de notorietate – „…e cetăţean onorabil …E d´ai noştri, e patriot!”, ne asigură ipistatul Ipingescu –, prezenţi de serviciu în viaţa agorei. Descumpănită, baletista are o revelaţie ce pare să simplifice ecuaţia. „Am văzut limpede că paiaţa eram eu, eram noi toţi…aproape noi toţi” îi picură în ureche Georges Rouault, pictorul disperărilor şi iluminărilor omeneşti. Deci, ne aflăm într-o lume de histrioni / paiaţe / clovni / bufoni / măscărici / soitari / pehlivani / păcălici, după cum alegem fiecare. Şi o mică iluzie salvatoare: aproape noi toţi. Precauţie precară, mai curând un fel de speranţă rămasă pe fundul cutiei Pandorei. Intrigată de carnavalul la care trebuie să asiste zilnic – direct sau mediat mediatic –, sceptică în ceea ce priveşte finalitatea lui, Marilena Murariu începe să inventarieze şi să inventeze pe ici, pe colo, oameni şi situaţii. Ea pictează personajele cu atributele lor, urmând tradiţia „portretului de aparat”, gen glorios şi mereu actual pentru că, nu-i aşa, toţi râvnim în taină la clipa noastră de nemurire. Portretul ca portret este în acest caz o performanţă picturală în sine, realizată cu acribia profesionistului sigur pe mijloacele sale şi pe finalitatea gestului. Portretul psihologic, infinit mai dificil, reprezintă investigaţia omului, a fiinţei sociale numită pictor, performanţă criptică şi evident suspectă pentru subiectul în cauză.

Reuniţi, parcă, printr-un impuls aleatoriu, protagoniştii se supun de fapt unui scenariu precis redactat, în care puseurile de personalitate sunt rare şi nedorite, iar ieşirile la rampă riguros regizate şi controlate. Privim atenţi – noi înşine actori ai aceluiaşi spectacol grotesc – şi ne dăm seama că întâlnirile ostentativ euforice între personajele stenice, rubiconde, bine hrănite şi elegate fără stil, supraponderate si supraevaluate, nu sunt întâmplătoare. Braţele care cuprind fratern şi protector umeri şi talii bine rotunjite, mâinile care se strâng sub zâmbete largi, ochii mijiţi a complicitate, toate reprezintă un limbaj al corpului ce trădează solidaritatea conjuncturală a unei confrerii dedicate aceluiaşi scop nobil: puterea, ergo, bogăţia. Dincolo de iluzorii apartenenţe la ideologii aproximative, antipatii viscerale, resentimente, inapetenţe conjuncturale, gelozii de mahala. Tablourile ce par a fi replici moderne la portretele colective de breaslă – nutresc o melancolică nostalgie după „Lecţia de anatomie a doctorului Tulp” şi „Sindicii postăvari”, opere ale psihanalistului Rembrandt – sunt de fapt imaginile unor conjuraţii oculte , lucrative şi profitabile. Pictural, atmosfera uşor tenebroasă – solicitarea regizorului –, tonurile reci, vitriolate, planurile casante care sugerează agresivitatea şi exclud tactilitatea afectivă, creează un climat de tensiune, anxietate, în aşteptarea iminentei catastrofe. Regia luministică şi compunerea agresivă în unghiuri şi diagonale ce deconspiră tenebroase legături maligne, transformă parada carnavalescă într-o conspiraţie de spectre. Desigur, nu este uşor să convoci atâtea portrete şi să le distribui echitabil şi echilibrat componistic. Dar în acest caz contribuţia esenţială aparţine chiar protagoniştilor, reuniţi de bună voie şi nesiliţi de nimeni. Aparent.Pentru că în umbră există un păpuşar –sau regizor, sau capo – şi nici o conexiune sau acţiune nu este rodul întâmplării. Cerber inclement, păpuşarul deţine controlul dar, pentru a menţine starea de euforie , risipeşte feeric o ploaie de stele peste ameţitorul panopticum. Care stele – obicei prost dar verificat – se opresc exact pe umeri. Ca o dulce, inevitabilă şi meritată povară, urmată de frivole serbări galante, sau galonate, cu multe şi sonore decoraţii. Ave, păpuşar!

Dar, surpriză! În spatele păpuşarului se ascund, mai mult sau mai puţin discret, alţi păpuşari, versaţi, versatili, veroşi, în spatele cărora… Şi tot aşa, urmând principiul dominoului. În tot acest continuu pictural, dominat de tonurile unui verde viperin, de cele ale unui albastru metalic sau violet depresiv, o pată de lumină, de candoare, puritate, frumuseţe, victimă a conjuncturii şi a setei de acumulare: nubila Aişé, pictată de solarul Ressu, printre tenebroşi, în braţele concupiscentului proprietar. Şi tu, artă, speranţa noastră? Şi pentru că tot am braconat în zona esteticii „d´après”, să vedem ce se întâmplă acum , în 2012, cu personajul central din tabloul „Tres de Mayo”, pictat ca un strigăt exasperat de Francisco Goya Y Lucientes în 1808. Cu braţele desfăcute în cruce, gest de disperare şi de blestem, ca un Crist Alb răstignit pentru a transgresa moartea, personajul nostru este pavăză perenă pentru efemerele marionete ale istoriei. Din spate, palidă caricatură a imperialului Napoleon , o doamnă agresivă încearcă o nouă campanie de cucerire a Europei, dar cu alte mijloace, mai perfide. Financiare. Doar că – memorie scurtă sau neinformată –, undeva există totdeauna o mică, obscură localitate, numită Waterloo. Iar în locul plutonului de execuţie – contextul a cam început să miroase a cazarmă –, inchizitorial decisă, continuatoarea doctrinei „Drang nach Osten” atacă economic, visând himera unui „Lebensraum” reciclat. Gott mit uns!

Dincolo de grotescul pantomimei de bâlci expoziţia relevă tragismul condiţiei umane, victima căderii în egoism, vanitate, cupiditate şi dispreţ. Pictură politică, vor exclama unii. Frustrări de artişti, vor stabili alţii, mai docţi. Eroare. Expoziţia nu este politică, ci apolitică, ignorând diferenţele de partid aparente şi irelevante, exprimând doar disperarea, neputinţa, lehamitea, lipsa de speranţă, toate datorate păturii sau coteriei politice. Nici într-un caz „clasă”, cum paranoic îi place să se autointituleze.
S-ar putea chiar să auzim calificarea expoziţiei drept „Artistul şi puterea”, enunţ pompos dar golit de sens, irelevant şi inadecvat, ca un titlu de editorial „pe linie” din „Lupta de clasă”, sau „22”, sau chiar „Dilema”.
Întreaga etalare picturală, ce se cere judecată şi în pura ei expresivitate intrinsecă, pare să aibă o unică, teribilă şi fatidică finalitate a mesajului. Să ne amintească, sau să ne dezvăluie acum, lucida sentinţă formulată de Jean StarobinsKi: „Când ordinea socială se dizolvă, clovnul părăseşte scena şi coboară în stradă: este fiecare dintre noi.”.

P.S. Parcă pentru a condimenta toată această agresiune perversă asupra fiinţei umane, un atribut „cool” al civilizaţiei de consum, asupra noastră se abat cavalerii apocalipsului modern. Nu patru, ci mii, zeci, sute de mii: motocicliştii. Nici nu se putea un ingredient mai potrivit pentru meniul ce ni se serveşte non-stop, până la îngreţoşare. Trataţi pictural în maniera Pop Art – delicat omagiu adus, nu-i aşa , Marelui Licurici –, negri pentru a sublinia contextul funest, au coborât şi ei de pe scenă. Din nefericire nu sunt fiecare din noi, ci doar ei împreună cu pătura sau coteria din care îşi extrag modelul dispreţului şi al primitivismului.

Bucureşti, noiembrie, 2012

Virgil Mocanu