Apus de soare in Bucuresti
L-am vizitat deunazi pe pictorul Corneliu Vasilescu, al carui atelier se afla la nivelul de serviciu al unui bloc de langa Sala Palatului. De pe terasa atelierului am fotografiat cu pofta panorama orasului care – pentru mine – a fost muma si ciuma de-a lungul intregii mele vieti de pana acum. Chiar ma intreb ce soi de atasament exista pentru acest loc in sufletul celor care nu s-au nascut si nu au copilarit aici. E un sentiment aparte, legat de locul natal. Am citit recent cu un zambet complice pe buze cartea lui Florin Iaru “Fraier de Bucuresti”. V-o recomand.
Mi-am ridicat aparatul spre apus unde un soare bland si generos cu noi in aceasta toamna cobora filtrat de niste nori. Dupa numai cateva minute, imaginea arata asa:
M-au cuprins simultan si nelinistea si fascinatia. Sau invers. O teama atavica a primilor oameni care se intrebau la fiecare apus daca zeul luminii se va intoarce pentru a-i incalzi si arata drumul. Pulsa ceva violent in discul ala, o generozitate inconstienta, o darnicie dispretuitoare. In ultima instanta, Soarele este el insusi fara a sti ca este.
Am avut grija sa ma reintorc pe terasa pentru a urmari cum noaptea inveleste lumea.
Numai ca amurgul nu a adus cu sine si linistea. Parca de niciunde, mii, milioane, catralioane de ciori au inceput cu zarva si croncanituri sa survoleze acoperisurile. Veneau in valuri ca o maree agresiva cautand probabil sa se hraneasca. Urmariti videoclipul acesta:
In mod ciudat, dupa ce am coborat in strada, nu le-am mai vazut. Era ca si cum, in planuri diferite, doua lumi coexistau. Ciorile sunt primul nivel daca privim in sus. Vulturii cred ca sunt in mai inalt. Si mai putini.
(Foto/text: Mihai Constantin)