Pictura Rodicăi Anca Marinescu – un discurs la superlativ despre limbajul imaginii

de Corneliu Ostahie

În data de 26 martie 2012, Rodica Anca Marinescu (născută în Bucureşti, la 31 ianuarie 1937) a deschis la galeria „Căminul Artei” o expoziţie de dimensiuni modeste, fără pretenţii de retrospectivă, menită să marcheze cu discreţie împlinirea a 75 de ani de viaţă şi a 55 de ani de activitate. Cu acel prilej, artista a renunţat la obişnuitele servicii inaugurale oferite de critici şi a rostit ea însăşi un scurt, dar penetrant discurs care a emoţionat publicul şi i-a făcut pe mulţi dintre cei prezenţi să se întrebe ce se ascunde în spatele notei dominante a acelei vibrante alocuţiuni ce semăna pe undeva cu un anunţ voalat de retragere din viaţa publică, pentru a putea aştepta în linişte „sfârşitul periplului (său) terestru”. Spunea, aşadar, atunci pictoriţa că în preajma fireştii fatalităţi de care nimeni nu scapă „timpul se rotunjeşte, se comprimă implacabil, iar o secundă are altă densitate şi altă valoare decât în tinereţe.” „Vă spun, a continuat Domnia sa, că mă simt intrată în stare de urgenţă şi de aceea vă predau acum, cu aceste ultime lucrări, mesajul lor care vorbeşte pentru AUZUL dumneavoastră din OCHI. Vă rog să ascultaţi limbajul imaginii. În gălăgia cotidiană de la noi, unde nimeni nu ascultă adânc pe nimeni, o haltă ca aceasta este benefică.”

Ulterior, i-am făcut artistei o vizită în locuinţa-atelier din strada Caimatei, unde trăieşte împreună cu sora sa Ileana, care este pianistă şi de care o leagă mult mai mult decât faptul de a fi rude, întrucât gândurile şi sentimentele lor se înlănţuie strâns, se contopesc, mai bine zis, pe teritoriul artei, acolo unde aparent îşi inversează rolurile dar, de fapt, şi le completează reciproc, în sensul că una dintre ele (pictoriţa) „vede sunetele”, în timp ce cealaltă (muziciana) „aude culorile”. Amintindu-i de atmosfera vernisajului şi de posibilele semne de întrebare cu care publicul ar fi putut să plece acasă după consumarea evenimentului, Rodica Anca Marinescu a ţinut să precizeze că din punct de vedere intelectual, afectiv şi al puterii creatoare interioare se simte perfect, dar că nu poate spune acelaşi lucru şi despre starea sa fizică. În stilul ei sugerativ şi aforistic, artista şi-a evaluat şi sintetizat condiţia de ansamblu în felul următor: „Statuia e perfectă, soclul însă nu o mai poate susţine”. „Traducându-i” figura de stil, a rezultat că riscurile ce-i vizau sănătatea la acel moment erau, dincolo de reticenţa de a le numi direct, mai ales de natură locomotorie, de unde şi aluzia la problematicul „soclu”. În rest, ea lăsa impresia că dispunea de o vitalitate cât se poate de normală, la care se adăuga fireasca dorinţă de a-şi continua lucrul în faţa şevaletului. Fapt confirmat, de altfel, câteva luni mai târziu când, cu ocazia lansării monografiei pe care i-a consacrat-o Alexandru Cebuc, a deschis o nouă expoziţie, la Palatul Şuţu, cu lucrări de ultimă oră.

„Portrete” emblematice ale omenescului

Atunci, cum se explică recursul la acea stare de urgenţă atât de dramatic şi de limpede clamată la vernisajul amintit? Un posibil răspuns putem afla tot în cuvintele pictoriţei, care consideră că „a fi viu înseamnă a fi responsabil, a mărturisi, a te spovedi, a-ţi asculta disciplinat şi pe cât posibil cu răbdare conştiinţa…” Adică, a înţelege că este extrem de necesar ca artistul, mai ales atunci când se află undeva spre orizontul ultim al carierei sale, să lupte cu vehemenţă şi să ţină inocenţa-i funciară drept scut în faţa vieţii năpădite de „buruienile şi noxele cele mai periculoase.” Este exact ceea ce a făcut şi continuă să facă Rodica Anca Marinescu prin pictura sa încărcată de poezie şi omenesc, de expresii emblematice ale contemplării extatice a minunilor lumii, dar şi de neliniştea indusă de ameninţările tot mai numeroase şi tot mai plauzibile la adresa acestora.
Rodica Anca Marinescu a fost studentă a maestrului Alexandru Ciucurencu. Acesta o aprecia mai ales pentru faptul că nu lucra asemenea lui, că avea în mod evident un alt stil de a gândi şi de a exprima imaginea plastică, fără a apela la arhicunoscutul desen cu accent şi la structura arhitectonică a lucrărilor – cele două coordonate pe care îşi înscriau de regulă demersul, încă din anii de studiu, aceia ce aveau să fie numiţi ulterior „ciucurentişti”. „Unii nu puteau să iasă din schema profesorului, eu nu puteam intra în ea”, explică acum artista diferenţa dintre ea şi colegii de clasă, mărturisind totodată că metodele didactice ale lui Alexandru Ciucurencu au influenţat-o profund, ajutând-o să înţeleagă şi să respecte cu religiozitate, atunci şi de-a lungul întregii vieţi, regulile esenţiale ale ceea ce am putea numi întemeierea tabloului pe pânza albă. Nu întâmplător, într-un interviu acordat relativ recent, pictoriţa este de părere că „Impulsul iniţial, nevoia expresivă, vectorul senzaţiei ce se impune manifestată dictează în primă instanţă elaborarea unei picturi; simultan, absolut simultan, acestea se încorporează în decizia de împărţire a suprafeţelor, în stabilirea raporturilor dintre părţile lucrării, astfel apărând croiala în mare, osatura, structurile definitorii ale ansamblului.” Pentru toţi cei care au o cât de vagă idee despre covârşitoarea importanţă pe care Ciucurencu o acorda organizării iniţiale a suprafeţei plastice, enunţul de mai sus echivalează cu un omagiu indirect adus lui, dar şi cu o binemeritată şi foarte clar individualizată manifestare a recunoştinţei faţă de modul în care maestrul a ştiut să inoculeze, cu discreţie şi delicateţe, în ciuda verbului adesea abrupt, un plus de rigoare şi consistenţă în matricea unei sensibilităţi caracterizate de un tumult afectiv şi de un prea-plin poetic ce puteau uşor să o împingă spre o zonă de expresie aparţinând lirismului excesiv ori pitorescului edulcorat. Astfel, aceste primejdii şi altele, mai mult sau mai puţin asemănătoare, au fost evitate din start, pictura Rodicăi Anca Marinescu păstrându-se constant de-a lungul anilor în perimetrul firescului compoziţional, al eleganţei expresiei şi al rafinamentului stilistic.

Fascinaţia viului – etape şi expresii

„În tinereţe priveam printr-o pâlnie ca o trompetă, adică printr-o pâlnie care avea deschiderea spre înainte. Acum am întors-o şi privesc spre înapoi.” Această frază, memorabilă ca multe altele ieşite din creuzetul verbului pictoriţei, care nu neagă deloc faptul că are un oarecare exerciţiu al scrisului vecin cu literatura, mi s-a părut a fi, atunci când am citit-o, o invitaţie implicită la a mă angaja pe drumul invers al afirmării sale, cu scopul de a identifica principalele etape parcurse şi specificul fiecăreia dintre ele. În consecinţă, mi-am asumat fără rezerve demersul atât de subtil şi tentant sugerat. Şi bine am făcut, constat acum, după consumarea experienţei cu pricina, deoarece aceasta mi-a oferit satisfacţia de a descoperi lucruri extrem de interesante despre felul în care artista a ştiut să-şi conserve puritatea percepţiei şi libertatea de gândire, ocolind comandamentele ideologice deşănţate ale anumitor perioade, ca şi pe cele mieroase, insinuante ale altor segmente de timp, dar şi despre sursele sale de inspiraţie ori despre relaţionările inerente intervenite între viziunea estetică proprie şi o serie de orientări cu mare impact la unele momente date.
Din această perspectivă, putem identifica o primă categorie de lucrări datând din faza debutului, care a avut loc la vârsta de numai 20 de ani, dar şi din anii imediat următori evenimentului respectiv. Sunt pânze tributare din punct de vedere tematic modului de selectare şi impunere a subiectelor tipice realismului socialist, dar salvate de firescul tratării acestora, lucru evident mai ales în cazul celor documentate în mediul rural. Interesul pentru lumea satului şi pentru observarea atentă a tradiţiei şi a artei ţărăneşti au constituit, pe de o parte, o pornire fireasă, o atitudine cât se poate de natural manifestată faţă de un izvor de inspiraţie extrem de generos în sugestii cu potenţial artistic, iar pe de altă parte un demers, un efort simultan de înţelegere, evaluare şi valorificare în planul creaţiei proprii a unui tezaur cultural cu adevărat fabulos. Descoperită şi stimulată de timpuriu, potenţată apoi în timpul periplurilor studenţeşti prin Bucovina, Maramureş, Dobrogea, Muntenia etc, pasiunea pentru arta ţărănească, dublată de un respect profund datorat anonimilor care au creat-o, a devenit pentru Rodica Anca Marinescu o preocupare permanentă, niciodată abandonată sau măcar diminuată. Grăitor în această privinţă este faptul că, invitată fiind de acelaşi Alexandru Cebuc să enumere maeştrii care i-au marcat în mod decisiv destinul artistic, pictoriţa i-a indicat pe Vincent van Gogh, Giotto, Pierro della Francesca, Michelangelo, Giacometti, Luchian, Ciucurencu şi a încheiat cu ţăranul român „cel dintotdeauna şi cel de acum şi de aici, cu priceperea sa de a-şi defini chipul în orizontul de forme şi culori, cu întreaga sa zestre de bun simţ, de echilibru, de justă măsură, de fineţe, fantezie aprigă, umor surprinzător, inteligenţă şi strălucire neistovite, perene.”
Responsabil de trecerea la cea de-a doua etapă distinctă a creaţiei pictoriţei pare să fie chiar acel ţăran român plin de virtuţi nebănuite, aşa cum ea însăşi l-a descris în rândurile de mai sus. Vorbim despre o perioadă care cuprinde anii 1960-1970, caracterizată de o geometrizare mai mult decât evidentă a formelor şi a imaginilor plastice în ansamblul lor, de structuri imagistice dominate de ovoide, arcuiri, rotunjimi şi de multiple intersectări de cercuri, toate acestea fiind inspirate de diverse componente ale folclorului plastic, de la cele care includ icoanele pe sticlă ori troiţele la cele ce subsumează desenele de pe ii sau de pe ulcele şi străchini de lut. Unele dintre aceste motive aflate la graniţa dintre figurativul geometric euclidian şi cel tentat de libertăţile mai largi ale evazionismului cvasiabstract apar într-o serie de compoziţii care încearcă să conecteze orizontul terestru şi pe cel cosmic, rezultatul amintind de feericele cosmogonii naive, al căror merit nu trebuie căutat cu prea multă insistenţă în sfera vreunei plauzibile corespondenţe cu realitatea, ci în aceea a intuiţiilor morfoproteice şi cromatice absolut geniale.

După 1970, în pictura Rodicăi Anca Marinescu se manifestă o tendinţă tot mai clară de reîntoarcere la figurativul clasic şi la universul tematic tradiţional. Nu putem vorbi însă despre o simplă revenire la o manieră şi la un mod de abordare practicate anterior, ci de o experienţă nouă în care artista s-a lansat îndemnată de sensibilitatea sa puternic influenţată de spectacolul fascinant al viului. Pictoriţa redescoperă şi înţelege altfel decât în urmă cu 10-15 ani forţa extraordinară a vieţii, sub toate formele ei de manifestare, forţă ce dă sens structurilor realului şi le încarcă de o frumuseţe gata făcută, cum se spune, pe care artistul autentic nu are decât s-o vadă, să o „culeagă” şi să o ipostazieze în lucrările sale. Pictează frenetic din perspectiva acestei convingeri peisaje, compoziţii cu flori, naturi statice inspirate din diverse locuri (ţărmul Mării Negre, insulele greceşti, Delta Dunării, zonele subcarpatice ale României etc) folosind tehnici diverse (ulei pe pânză, ulei pe carton, guaşă, acuarelă, pastel). Lucrările din această etapă, care cu unele necesare precizări şi nuanţări ce ţin de inerentele reconfigurări compoziţionale şi de câştigurile stilistice intervenite pe parcurs, s-a prelungit până în prezent, au un cât se poate de evident caracter evocator, accentul căzând în ceea ce priveşte atmosfera specifică lor din ce în ce mai puţin pe definirea realistică a datului vizual şi din ce în ce mai mult pe sugerarea acestuia, pe sintezele formale şi cromatice în măsură să inducă trăiri nostalgice cu mare încărcătură lirică.

Pastelul cu străluciri de smalţ

Despre creaţia sa din ultimii 2-3 ani, Rodica Anca Marinescu spune, cu un ton elegiac, ferit totuşi de ingerinţa vreunui gust amar, că reprezintă o suită de amintiri despre „ierburile mâncate altădată”. Deloc paseiste însă, cele câteva zeci de lucrări pe care artista le caracterizează astfel sunt tot atâtea imnuri închinate unei naturi primordiale pe care încearcă să o reconstituie în registru plastic apelând la cercetarea lucidă, nicidecum tulburată de tristeţe ori regrete, a încântătorilor şi fericiţilor ani ai propriei copilării. Peisaje bucolice în care apar turme de oi, sate înecate în mări de verdeaţă, apoi compoziţii cu personaje pitoreşti trudind pe câmp sau zăbovind în colţul uliţei la taclale cu vecinii, pe urmă flori şi candelabre ce emană în jur miresme şi lumini aproape tactile, inundând materia şi făcând aerul să vibreze, conturează un univers tematic, senzorial şi conceptual edenic ce poate fi interpretat ca fiind un corolar al multiplelor moduri de raportare a pictoriţei la segmentele de realitate pe care ea le-a considerat reprezentative pentru propriul demers creator.
Toate aceste din urmă lucrări sunt realizate exclusiv în tehnica pastelului, o tehnică dificilă, la fel de pretenţioasă şi de costisitoare precum cea în ulei. Artista s-a oprit asupra ei din două motive, unul dintre ele fiind dictat de diagnosticarea unei alergii la solvenţii folosiţi pentru diluarea culorilor de ulei, celălalt, care contează cu adevărat, reprezentând o autoprovocare menită să ducă la îmbunătăţirea propriilor performanţe, şi aşa excepţionale, obţinute în ceea ce priveşte conceperea, structurarea şi utilizarea optimă a paletei cromatice. Cu tenacitate, revenind iar şi iar asupra fiecărui detaliu şi suprapunând strat după strat de culoare, Rodica Anca Marinescu a reuşit să domine în toate privinţele pastelul, acest material cromatic onctuos şi lipsit în sine de lumină interioară intensă, dându-i străluciri de smalţ, profunzime şi elocvenţă vizuală.

Fireşte, izbânda remarcabilă la care mă refer are antecedente pe măsură, artista fiind în mod constant preocupată, încă din anii formării sale, în primul şi în primul rând de cromatică, de potenţialul expresiv al acestei componente esenţiale a oricărui demers pictural. A iubit dintotdeauna culorile intense, dar nu stridente, nu a ezitat să-şi cultive şi chiar să-şi stimuleze „nebuneşte” îndrăznelile cromatice, însă a avut grijă să nu alunece spre vulgaritate, a experimentat fără rezerve, neţinând cont de toate preceptele didactice, combinaţiile pe care le-a considerat cele mai potrivite pentru subiectele alese şi pentru exprimarea impresiilor, senzaţiilor şi trăirilor personale. Într-un cuvânt, a trăit pictura înainte de a o face.

Astfel că, privită prin prisma libertăţii artistice profund şi responsabil înţelese, dar şi a unei rarisime capacităţi de a intui şi reprezenta metaforic sursele generatoare de inefabil ale limbajului plastic, adică din perspectiva celor două coordonate esenţiale pe baza cărora autoarea ei şi-a edificat cariera, pictura Rodicăi Anca Marinescu reprezintă o ilustrare convingătoare, la superlativ, a convingerii potrivit căreia menirea artistului plastic este aceea de a se mira continuu în faţa misterului vieţii şi de a lăsa în urma sa mărturii palpabile (opere) ale bucuriei depline cu care îşi asumă acest destin.