Turnul care strajuieste intrarea in domeniul Bellu.

Frumos. Magnific chiar. Am prins si o zi superba ca sa alerg bezmetic cu masina pe versantii dealurilor din Urlati. Pentru a ajunge la Conacul cu pricina trebuie sa vrei neaparat. Indicatoarele, sporadice, dispar cu totul tocmai cand ai mai multa nevoie de ele si te afli ratacit pe stradute. Sa urli, nu alta. Ma rog, l-am gasit datorita bunavointei unor localnici mai bine informati. Spun asta pentru ca primele indicatii m-au dus aiurea. Vremea superba a sters orice urma de nervi. Iar odata descalecat in luminisul din fata casei m-am simtit invaluit de liniste si frumusete. Nu am fost deloc ironic cand am spus ca locul – si casa – sunt mirifice. Si tineti cont ca imobilul care mai sta in picioare este de fapt casa de oaspeti a boierilor Bellu. Casa “cea mare” s-a prabusit zguduita de cutremure si ignoranta.

Talpa asta e tot ce a mai supravietuit din vechea casa

Si turnul de jos si casa de pe coasta sunt renovate impecabil. Parca isi asteapta stapanul sa vina de la targ.

Casa m-a luat efectiv prin surprindere. Are un aer taranesc, o maiestuozitate de cetate si un confort de vila. De unde atata maiestrie in secolul al XIX-lea? Se vede treaba ca proprietarii au venit cu bunul gust la purtator. Ceea ce nu pot spune despre cei mai multi dintre nouveau riches din ziua de azi.

Buuun. Dau roata casei, fac poze, sunt incantat ca un copil. Dau sa intru, vad afisul de mai sus postat frumos langa usa, imi zic ‘No problem’ si scot banii. ‘Niet’ imi vine raspunsul ca suflul de recul al unui tun. ‘Nu aveti voie sa faceti poze in interior. Trebuie aprobare de la judet.’ mi se spune. Pai de ce mai puneti, nene, afisul cu taxa de fotografiere atunci!? Imi sare tandara cat colo, o gasesc, o iau de pe jos si o pun la loc. Asa ca va spun pe cuvant fara probe foto ca m-as muta maine in conacul ala. Asa placut nu m-am mai simtit in nici o casa care nu e acasa de cand ma stiu. Camere largi, inalte, mobilate si accesorizate cu foarte mult bun gust. Sa ma tavalesc pe jos si sa urlu (e verbul tematic aici) ca nu mai vreau sa plec. Cu riscul de a ma repeta mai zic odata: splendida casa!

Supraveghetorii de acolo, observandu-mi botul cat streasina de la dezamagirea cu pozele, ma conduc in pivnita cladirii, amenajata ca muzeu al ustensilelor oenologice, lapidariu si crama si imi spun ‘liber la poze!’

Si, asa, de plecare, mi s-au semnalat si catacombele de peste drum, probabil parte a pivnitelor casei care nu mai e.

Cu gaura asta de lumina inchei si eu articolul inghitindu-mi imprecatiile la adresa preazelosilor de pe la muzee care manifesta o reticenta primitiva in a permite fotografierea interioarelor pe care le administreaza. Eu zic sa ne bagam mintile in cap si sa pricepem ca reteaua culturala din Romania este fracturata si nici pe departe integrata turistic. Din cauza acestei de neinteles pentru mine secretomanii vecine cu o absurda habotnicie dogmatica, muzeele romanesti sunt ignorate sau necunoscute de romani in primul rand. Lasati fraieri ca mine sa va popularizeze pentru ca si eu am ajuns acolo pentru ca mi-a spus cineva nu pentru ca Muzeul m-a acrosat prin vreo abila manevra de marketing.

(Text si fotografii: Mihai Constantin)