Prin Muzeul Regal de Arta din Bruxelles (2/7)

Jean Arp / Hans Arp (16 September 1886 – 7 June 1966) was a German-French, or Alsatian, sculptor, painter, poet and abstract artist in other media such as torn and pasted paper.
When Arp spoke in German he referred to himself as “Hans”, and when he spoke in French he referred to himself as “Jean”. Many people believe that he was born Hans and later changed his name to Jean, but this is not the case.

Arp was born in Strasbourg. The son of a French mother and a German father, he was born during the period following the Franco-Prussian War when the area was known as Alsace-Lorraine (Elsass-Lothringen in German) after it had been returned to Germany by France. Following the return of Alsace to France at the end of World War I, French law determined that his name become Jean.
In 1904, after leaving the École des Arts et Métiers in Strasbourg, he went to Paris where he published his poetry for the first time. From 1905 to 1907, Arp studied at the Kunstschule, Weimar, Germany and in 1908 went back to Paris, where he attended the Académie Julian. In 1915, he moved to Switzerland, to take advantage of Swiss neutrality. Arp later told the story of how, when he was notified to report to the German consulate, he avoided being drafted into the army: he took the paperwork he had been given and, in the first blank, wrote the date. He then wrote the date in every other space as well, then drew a line beneath them and carefully added them up. He then took off all his clothes and went to hand in his paperwork. He was told to go home.

Arp was a founding member of the Dada movement in Zürich in 1916. In 1920, as Hans Arp, along with Max Ernst, and the social activist Alfred Grünwald, he set up the Cologne Dada group. However, in 1925 his work also appeared in the first exhibition of the surrealist group at the Galérie Pierre in Paris.
In 1926, Arp moved to the Paris suburb of Meudon. In 1931, he broke with the Surrealist movement to found Abstraction-Création, working with the Paris-based group Abstraction-Création and the periodical, Transition. During the 1930s, the artist produced several small works made of multiple elements that the viewer could pick up, separate, and rearrange into new configurations.[1]
Throughout the 1930s and until the end of his life, he wrote and published essays and poetry. In 1942, he fled from his home in Meudon to escape German occupation and lived in Zürich until the war ended.

Arp visited New York City in 1949 for a solo exhibition at the Buchholz Gallery. In 1950, he was invited to execute a relief for the Harvard University Graduate Center in Cambridge, Massachusetts and would also be commissioned to do a mural at the UNESCO building in Paris.

In 1958, a retrospective of Arp’s work was held at the Museum of Modern Art in New York City, followed by an exhibition at the Musée National d’Art Moderne, Paris, France, in 1962. The consists of sculptures, reliefs and seldom-exhibited oil paintings, drawings, collages, prints and textiles. Organized by the Minneapolis Institute of Arts and the Wurttembergischer Kunstverein of Stuttgart, a 150-piece exhibition titled “The Universe of Jean Arp” concluded an international six-city tour at the San Francisco Museum of Modern Art in 1986.[2]
The Musée d’art moderne et contemporain of Strasbourg houses many of his paintings and sculptures.

Arp’s career was distinguished with many awards including the ain sculpture prize at the 1954 Venice Biennale, a sculpture prizes at the 1964 Pittsburgh International, the 1963 Grand Prix National des Arts, the 1964 Carnegie Prize, the 1965 Goethe Prize from the University of Hamburg, and then the Order of Merit with a Star of the German Republic. (Wikipedia)

Paul Delvaux (23 September 1897 – 20 July 1994) was a Belgian painter associated with Surrealism, famous for his paintings of female nudes.

Delvaux was born in Antheit in the Belgian province of Liège, the son of a lawyer. The young Delvaux took music lessons, studied Greek and Latin, and absorbed the fiction of Jules Verne and the poetry of Homer. All of his work was to be influenced by these readings, starting with his earliest drawings showing mythological scenes. He studied at the Académie Royale des Beaux-Arts in Brussels, albeit in the architecture department owing to his parents’ disapproval of his ambition to be a painter. Nevertheless, he pursued his goal, attending painting classes taught by Constant Montald and Jean Delville. The painters Frans Courtens and Alfred Bastien also encouraged Delvaux, whose works from this period were primarily naturalistic landscapes. He completed some 80 paintings between 1920 and 1925,[1] which was the year of his first solo exhibition.
Delvaux’s paintings of the late 1920s and early 1930s, which feature nudes in landscapes, are strongly influenced by such Flemish Expressionists as Constant Permeke and Gustave De Smet. A change of style around 1933 reflects the influence of the metaphysical art of Giorgio de Chirico, which he had first encountered in 1926 or 1927.[2] In the early 1930s Delvaux found further inspiration in visits to the Brussels Fair, where the Spitzner Museum, a museum of medical curiosities, maintained a booth in which skeletons and a mechanical Venus figure were displayed in a window with red velvet curtains. This spectacle captivated Delvaux, supplying him with motifs that would appear throughout his subsequent work.[3] In the mid-1930s he also began to adopt some of the motifs of his fellow Belgian René Magritte,[4] as well as that painter’s deadpan style in rendering the most unexpected juxtapositions of otherwise ordinary objects.
Delvaux acknowledged his influences, saying of de Chirico, “with him I realized what was possible, the climate that had to be developed, the climate of silent streets with shadows of people who can’t be seen, I’ve never asked myself if it’s surrealist or not.”[5] Although Delvaux associated for a period with the Belgian surrealist group, he did not consider himself “a Surrealist in the scholastic sense of the word.”[6] As Marc Rombaut has written of the artist: “Delvaux … always maintained an intimate and privileged relationship to his childhood, which is the underlying motivation for his work and always manages to surface there. This ‘childhood,’ existing within him, led him to the poetic dimension in art.”[6]
The paintings Delvaux became famous for usually feature numbers of nude women who stare as if hypnotized, gesturing mysteriously, sometimes reclining incongruously in a train station or wandering through classical buildings. Sometimes they are accompanied by skeletons, men in bowler hats, or puzzled scientists drawn from the stories of Jules Verne.[7] Delvaux would repeat variations on these themes for the rest of his long life, although some departures can be noted. Among them are his paintings of 1945-47, rendered in a flattened style with distorted and forced perspective effects, and the series of crucifixions and deposition scenes enacted by skeletons, painted in the 1950s.
In the late 1950s he produced a number of night scenes in which trains are observed by a little girl seen from behind. These compositions contain nothing overtly surrealistic, yet the clarity of moonlit detail is hallucinatory in effect. Trains had always been a subject of special interest to Delvaux, who never forgot the wonder he felt as a small child at the sight of the first electric trams in Brussels.
In 1959 he executed a mural at the Palais des Congrès in Brussels, one of several large scale decorative commissions Delvaux undertook. He was named director of the Académie Royale des Beaux-Arts in 1965. In 1982 the Paul Delvaux Museum opened in Saint-Idesbald. Delvaux died in Veurne in 1994. (Wikipedia)

Salvador Dalí, numele la naștere, Salvador Domingo Felipe Jacinto Dalí Domenech, (n. 11 mai 1904, Figueras, Spania – d. 23 ianuarie 1989, Figueras) a fost un pictor spaniol, originar din provincia Catalonia, reprezentant de seamă al curentului suprarealist în artă. Grație aparițiilor excentrice și megalomaniei sale, Salvador Dalí a devenit o vedetă mondială, care a reușit să folosească forța mass-mediei pentru a-și spori averea și gloria.

Încă de copil, manifestă un viu interes pentru pictură, primele încercări le face pe cutii de carton pentru pălării, primite de la mătușa sa, croitoreasă de lux. Familia locuiește la Figueras, într-o vară, părinții îl trimit la Moula de la Torre, la unul dintre prietenii lor, Ramon Pichot, pictor impresionist. Convins de talentul lui Salvador, Pichot îi sugerează să-și continue studiile în Madrid. În 1918, va avea prima expoziție a operelor sale în teatrul local din Figueras.
În 1921 intră la Academia de Arte Frumoase San-Fernando din Madrid, unde se împrietenește cu Federico García Lorca și Luis Bunuel, dar – decepționat de sistemul de predare – incită studenții la manifestări de protest și este exclus din școală. Începe să poarte favoriți, pantaloni scurți, pardesiu lung, pălărie de pâslă și să fumeze pipă.

Este interesat de futuriștii italieni, apoi de “Școala de Metafizică” a lui Giorgio De Chirico, care îi va influența considerabil evoluția artistică, mai cu seamă că lecturile pasionate din Freud treziseră vocația pentru manifestările inconștientului în artă.
În anul 1926 se duce la Paris, unde vine în contact cu ambianța intelectuală a capitalei Franței, în acel timp în plină efeverscență suprarealistă, și face cunoștință cu André Breton, Pablo Picasso, Joan Miró și Paul Eluard. În acest cerc suprarealist se împrietenește mai ales cu scriitorul francez René Crevel, care îi va dedica pictorului o broșură intitulată “Dalí sau antiobscurantismul” (1931).

Dalí este entuziasmat de mișcarea suprarealistă, în care vede posibilitatea manifestării imaginației sale exuberante unită cu o virtuozitate tehnică a desenului și culorii. Datorită comportamentului său, în 1934 este exclus din grupul artiștilor suprarealiști, ceea ce nu-l împiedică să se considere singurul artist capabil de a capta “formele suprareale”. Ca alternativă la “automatismul psihic” preconizat de Breton, Salvador Dalí recurge la propriul său stil ca “metodă paranoico-critică”, pe care o definește drept “o metodă spontană a cunoașterii iraționale care constă în interpretarea critică a reveriilor delirante”. Astfel, imaginile pe care pictorul încearcă să le fixeze pe pânză derivă din agitația tulbure a inconștientului (paranoia) și reușesc a căpăta formă numai datorită raționalizării delirului (momentul critic).
Din această metodă au rezultat imagini de o extraordinară fantezie până la stupefacție. Tehnica adoptată este aceea a picturii din Renaștere, din care preia doar exactitatea desenului și cromatismul, nu însă măsura echilibrului formal. În picturile sale prevalează efecte iluzioniste și o complexitate tematică care amintesc empfaza și exuberanța barocului iberic. Dalí recurge la spații largi în care include o mare cantitate de elemente – oameni, animale obiecte – într-o combinație irațională a raporturilor și deformare a realității.

În 1929 întâlnește pe Gala Diaconov, soția poetului Paul Éluard, pentru care face o pasiune ce nu se va stinge tot restul vieții lui. Reușește să o despartă de Éluard, Gala devenindu-i nu numai soție, dar și muză inspiratoare, reprezentând-o în multe din picturile sale. Grație Galei, Dalí va cunoaște în cele din urmă dragostea trupească, care îi fusese până atunci cu desăvârșire străină, salvându-l de nebunie, după cum a mărturisit artistul.

Între 1939 și 1948 trăiește la New York, unde expozițiile sale obțin un succes triumfal. Artistul se complace într-o mândrie provocatoare și creează teme în care apare, obsesiv, un univers sub semnul erotismului, sadismului, scatologiei și putrefacției. Se plimbă pe străzile New York-lui cu un clopoțel, pe care îl folosește pentru a atrage atenția asupra sa – gândul că ar putea trece neobservat este pentru el la fel de insuportabil ca sărăcia și smerenia.
Când acordă interviuri, vorbește despre sine la persoana a treia, folosind formularea “divinul Dalí” sau pur și simplu “divinul”. Explică în mod savant cum mănâncă în fiecare dimineață jambon cu dulceață de trandafiri, cum înoată în fiecare zi douăzeci de minute, face o siestă de șapte minute, dar mărtrurisește că frica de moarte nu îl părăsește niciodată. Susține că această spaimă este, împreună cu libido-ul, motorul creației lui.
Până în ultima perioadă a vieții lui, Dalí a continuat să alimenteze până la extrem faima sa de artist excentric, original până la limita delirului, devenit cu timpul prizonierul propriului său personagiu, orgolios și imprevizibil. În 1975 primește un titlu nobiliar, devine “marchiz de Pubol”, deoarece în acel timp locuia în castelul Pubol, pe care i-l oferise Galei.
Gala moare în 1982, în 1983 Dalí pictează ultimul său tablou, Coada de rândunică. După un accident în care suferă arsuri grave, se retrage din viața publică. Părăsește castelul și se adăpostește în turnul “Galatea” din al său “Teatro-Museo”, unde va muri în ziua de 23 ianuarie 1989, la Figueras, localitatea în care s-a născut.

“Dacă vei juca rolul unui geniu, vei deveni unul”. (Dalí)
“Există întotdeauna două feluri de pictori: cei care depășeșc limita și cei care știu cum să se apropie de aceste granițe cu respect și răbdare, fără să le încalce însă”. (Dalí)

Fotografii de Mihai Constantin