Text: Corneliu Ostahie

Ioan Atanasiu-Delamare – Poetica absurdului liric

Cea mai arzatoare dorinta profesionala a graficianului Ioan Atanasiu Delamare este sa  ilustreze opera lui Franz Kafka. Îl fascineaza în special “Colonia penitenciara” si crede ca daca  ar transpune în desene viziunile si imaginile identificate în acel text ar dobândi  sentimentul unui învingator ajuns la limanul unor lungi înfruntari cu himerele genialului ceh, dar si cu sine însusi. Despre acest subiect si despre multe altele am avut o lunga discutie cu artistul în atelierul sau din strada Lipsani nr. 13, într-o dupa-amiaza de august în care o furtuna rebela devasta Bucurestiul, creând o atmosfera apasatoare, pe care eu o credeam propice dialogului nostru ce se anunta, la rândul sau, sumbru si nelinistitor. Numai ca, surpriza, Ioan Atanasiu Delamare  nu se simtea deloc atras de proza lui Kafka din motivele stiute de toata lumea: originalitatea abordarii absurdului, strivirea fiintei umane sub avalansa determinarilor implacabile, irationalitatea structurilor institutionale etc. Dimpotriva, artistul iubea lumea kafkiana pentru lipsa de constrângeri pe care i-o inspira, pentru evolutiile ei când stranii, când grotesti si pentru modul în care îi stimula imaginatia, fara a-i strecura în suflet angoase inutile. Teza sa ar putea fi rezumata în ultima instanta prin aceea ca excesul de determinare nu este altceva decât o alta fata a haosului. Sau a libertatii fara niciun fel de limita, a libertatii artistului de a spune ce vrea, asa cum vrea, cu mijloacele pe care singur si le alege. Lucrurile mi-au devenit si mai clare în momentul în care  am aflat ca un alt idol literar, pe care deja s-a încumetat sa-l abordeze din perspectiva grafica, este Mihai Eminescu. Nicio legatura, la prima vedere, între cei doi scriitori. Si totusi, dupa opinia interlocutorului meu ei seamana foarte mult, pentru ca operele lor îi furnizeaza idei si îi creeaza stari care îi înalta propriul potential expresiv la un nivel suficient de ridicat pentru ca  obiectivarea lor în imagini sa devina relevanta. Cu alte cuvinte, desi are o relatie strânsa si privilegiata cu literatura, Ioan Atanasiu Delamare nu se lasa  influentat de ea în linie dreapta, ca de la cauza la efect, cum nu se lasa influentat nici de ceea ce numim în mod conventional realitate. “Imaginile îmi vin de undeva de sus. Ridic ochii si vad un punct din care se desface apoi un con de lumina sau de penumbra, iar pe coala de hârtie din fata mea se revarsa, ca din cornul abundentei, o multitudine de semne si de structuri pe care eu le asamblez dupa regulile mele. Ulterior, la o analiza mai atenta a ceea ce a rezultat,  realizez ca lecturile au functionat ca niste chei gratie carora am avut acces la  adevaruri sau poate   numai la  iluzii, esentiale – oricum si orice ar fi ele -, care stateau  ferecate  în propriul meu cap.” Explicatiile artistului scot la iveala o prima certitudine: imaginatia si libertatea absoluta de asociere a gândurilor, impresiilor si achizitiilor culturale stau la originile creatiei sale si sunt, luate împreuna si în acelasi timp, stimulentul vital care îl motiveaza sa nu dea niciodata înapoi în fata presiunilor pe care  conformismul, bunul simt si platitudinea asociata cu acestea le fac asupra oricarei tentative de evadare din plasa evidentelor anihilante.

 “Important e cu cine dai mâna”

Cum era de asteptat, Ioan Atanasiu Delamare are aproape întotdeauna un alt punct de vedere decât cel obisnuit chiar si în legatura cu cele mai banale lucruri. Cum ar fi, de pilda, un curriculum vitae. “Cred ca mult mai de folos si mult mai  cinstit ar fi ca un artist sa-si treaca în C.V.-ul ul sau numele oamenilor importanti cu care a dat mâna, în loc sa însire toate expozitiile pe care le-a facut de-a lungul carierei sale. Pentru ca, în mod cert, oamenii aceia i-au influentat în bine lucrarile  pe care el le-a  asezat pe peretii galeriilor. Eu unul ma simt profund onorat si îndatorat sortii ca am avut prilejul sa-i cunosc si sa-i admir pe Octav Grigorescu, Nichita Stanescu, Iosif Sava, Mircia Dumitrescu, Marin Sorescu si pe înca multi altii asemenea lor. Sunt oameni gratie carora existenta mea în lumea aceasta capata un sens. Ca sa nu mai vorbesc de profesorii mei, care m-au cladit, ca sa spun asa, bucata cu bucata: de la Johan Untch am primit rigoarea, de la Octav Grigorescu sensiblitatea si imaginatia activa, de la Traian Bradean stiinta desenului si cultura atelierului. Suntem, fie ca vrem, fie ca nu, sinteza  celor cu care am intrat în contact si care au avut puterea sa ne influenteze. Dar, atentie, riscam sa nu fim nimic daca nu punem si ceva de la noi în toata aceasta formula constitutiva.”

Ioan Atanasiu Delamare a intuit cu exactitate sensul si capcanele devenirii sale artistice si, cu onestitatea care îl caracterizeaza, nu s-a proclamat a fi posesorul vreunui mare talent  înnascut, desi cred ca ar fi avut motive si argumente sa o faca. “Am vrut sa fiu grafician de pe vremea când eram adolescent. Tatal meu a  studiat artele plastice si, în ciuda faptului ca avea talent si eruditie, n-a mers mai departe, si-a abandonat cariera. Încercând sa-l înteleg, dar nereusind, am crezut ca pur si simplu arta nu este o solutie de viata, de viitor. De aceea am urmat un liceu de matematica-fizica. Pe de alta parte, m-am revoltat împotriva acestei idei si m-am decis, în secret, sa reiau drumul parintelui meu si sa-l duc mai departe de acolo de unde el l-a parasit. Îmi imaginam ca ma va dezaproba, dar când a aflat ce am de gând a fost chiar încântat si m-a ajutat din rasputeri sa reusesc.”

Dincolo de acest pasaj biografic semnificativ în ordinea evolutiei sale,  Ioan Atanasiu Delamare si-a constituit cu migala o viziune personala asupra limbajului artistic si mai ales asupra sintaxei prin intermediul careia acesta poate fi articulat. Si-a întors privirile spre propria  persoana si si-a pus sub lupa starile sufletesti si miscarea aparent haotica a imaginatiei. A citit mult, evitând filtrul criticilor, care l-ar fi putut contamina cu gânduri straine, si punând în relatie imaginile create prin  cuvinte cu structurile plastice plasmuite de el. Au fost experiente complexe si hotarâtoare, în urma carora a putut sparge gaoacea conventionalului, reusind sa acceada la originalitatea  care îngaduie ca astazi si  numele sau sa dea concretete notiunii de artist plastic.

 Nostalgii dupa Nirvana

Într-o pauza de conversatie am rasfoit un dosar în care graficianul si-a adunat cronicile scrise de diversi comentatori de-a lungul timpului pe marginea creatiei sale.  “Fantastic-pitoresc”, “suprarealist”, “oniric”, “metafizic” sunt doar câteva din epitetele cu care a fost “stampilat”  (e adevarat, în contexte favorabile si chiar elogioase). E greu însa sa fii de acord întotdeauna cu astfel de etichetari. Nu pentru ca opera lui nu ar fi fantastica, suprarealista sau onirica, ci pentru ca ea se sustrage cu abilitate oricarei determinari clare de acest gen, fiind câte putin din fiecare si, evident, înca ceva pe deasupra. Desenele sale au întotdeauna o geometrie variabila, neeuclidiana, structurile realului nu mai sunt tinute în limitele coerentei obisnuite de constantele gravitatiei, perspectivei sau succesiunii, iar spatiul si timpul par lipsite de repere valide. Figurile “curg” într-un fel chagallian, totul este relativizat, constituit în mod provizoriu, gata sa ia o alta forma, sa evadeze în alte dimensiuni. As spune ca artistul  vizeaza mai degraba absurdul decât fantasticul. Nu întâmplator, poate, unele dintre personajele sale aduc aminte de  cele din scrierile lui Urmuz, având anatomii hibride, adaptate special pentru a comunica direct cu Nirvana. Acest gen de absurd lipsit de agresivitate, înduiosator în felul sau prin lipsa de realism si de sansa a aspiratiilor utopice pe care le vehiculeaza, esueaza cel mai adesea într-un lirism ponderat, ale carui metafore se deschid progresiv, din sens în sens, spre pierderea oricarui înteles si, deci, spre posibilitatea oricarei interpretari.

Indubitabil, ceea ce retine mai întâi atentia în grafica lui Ioan Atanasiu Delamare este fluiditatea desenului, din libertatea combinatorie si imprevizibilitatea careia rezulta si pregnanta cu totul deosebita a imaginilor. Pentru un ochi exersat însa devine evident faptul ca artistul este în egala masura un colorist rafinat si surprinzator si ca numai în relatie cu culoarea desenul sau insolit îsi dezvaluie întreaga complexitate si adevarata valoare expresiva. Peste toate acestea as adauga lejeritatea cu care  îsi acopera urmele intenselor sale cautari pe drumul individualizarii limbajului. “În arta trebuie sa fii singur, ca atunci când te nasti”, mi-a spus el la un moment dat, în timpul discutiei noastre. Continuarea a lasat-o pe seama mea, fiind convins ca am înteles bine care ar fi aceea. Nu stiu exact daca asa stau lucrurile, dar ma hazardez: “În arta trebuie sa fii singular, daca vrei sa existi.” Iar Ioan Atanasiu Delamare face cu succes fata acestei conditii eliminatorii.  (Intercity Magazin, nr. 19/ 2005)