Cretu Vadim
Vadim Crețu
Nascut la 9 martie 1970, or. Bălţi, R. Moldova
Studii: 1986-1990 Liceul de Artă Plastică, Chişinău
1990-1996 Academia de Artă Bucureşti, Facultatea de Arte Plastice, specializarea – pictură, clasa prof. Stefan Caltia.
1995 – Bursa „LION CLUB”- Institutul de Arhitectură, Darmstadt, Germania
1997 – membru U.A.P. (Uniunea Artiştilor Plastici din România)
Activitate artistică:
1993 – expoziţia studenţilor Academiei de Arta, Sala Dalles, Bucureşti, Romania
1993 – expoziţie de grup – pictură, Galeria Dominus, Bucureşti, Romania
1994 – expoziţie de grup – grafică, Galeria Dominus, Bucureşti, Romania
1995 – expoziţia Aniversară a Academiei de Artă, Bucureşti, Romania
1995 – expoziţie de grup – pictură, Darmstadt, Germania
1995 – expoziţie de grup – acuarelă, Roma, Italia
1996 – expoziţie de grup – pictură, Galeria Apollo, Bucureşti, Romania
1997 – expoziţie de grup – pictură (Vadim Creţu si Bogdan Vlăduţă), Galeria Apollo, Bucuresti
1998 – expoziţie de grup – pictură, Galeria Apollo, Bucureşti, Romania
1998 – expoziţie de grup/instalatii „Sperietoarea”, Otopeni, Romania
1998 – expoziţie de grup „Labirintul”, Institutul de Arhitectură „I.Mincu”, Bucureşti, Romania
1998 – expoziţie de grup/desen, Atelier 35, Bucureşti, România
1999 – expoziţie de grup – acuarelă, Roma, Italia
2000 – expoziţie de pictură „Salonul de toamnă”, Galeria Apollo, Bucureşti, Romania
2003 – expoziţie de pictură „Salonul de toamnă”, Căminul Artei, Bucureşti, Romania
2004 – expoziţie personală – pictură „Caii”, Galeria Van Rijn, Paris, Franţa
2004 – expoziţie – „Portrete după Sf. Părinţi”, Mânăstirea Vatopedi, Muntele Athos, Crecia
2004 – expoziţie de pictură „Salonul de toamnă”, Căminul Artei, Bucureşti, Romania
2010 – Salonul national de arta, Sala Parlamentului, Bucuresti, Romania
2010 – expozitia „94 de artisti contemporani romani”, Caminul Artei, Bucuresti, Romania
2010 – expozitia „Culorile Istanbulului”, Institutul Cultural Roman din Istanbul, Art
Gallery, Turcia
2011 – Salonul Mic Bucuresti, editia a V-a, Caminul Artei, Bucuresti, Romania
2011 – expozitia „Istanbulul vazut de cinci pictori romani”, Muzeul Municipiului Bucuresti
(Palatul Sutu), Romania
Activitate profesională:
1996 -1997 – asistent la Institutul „Spiru Haret”, catedra – arhitectură
1997 -1998 – asistent/preparator la Institutul Naţional de Artă Bucuresti, secţia Foto-Video
din 1998 – artist plastic / liber profesionist/ colaborare cu Galeria Van Rijn – Paris
Lucrări în colecţii publice sau private din tara si strainatate:
Colecţia Regală Română, Bucureşti, România
Colectia Manastirii Vatopedi – Muntele Athos, Grecia
Muzeul Naţional de Artă Contemporană din Constanta, România
Colectia Universitatii de Arte, Bucureşti, România
Colectia Universitatii de Vest din Timisoara, Romania
Colectia Edgar Nicolau, Rheinfelden, Elveţia
Colectia Cristian Dumitrescu, Bucuresti, Romania
Colectia Residence Adagio, Cannes/Monte Carlo/Paris, Franta
Colectia Club Med Valmorel, Franta
Colectia Club Med Paris, Franta
Desene si picturi se afla in diferite colectii private din România, Elveţia, Germania, Grecia, Franţa, Italia, Olanda, Quatar – Arabia Saudita, Maroc
Bibliografie:
Culorile Istanbulului, Institutul Cultural Roman din Istanbul si Muzeul Municipiului Bucuresti, 2010;
Corneliu Ostahie, Artisti, ateliere, galerii (Ghid facultativ de incantat privirea), ed. Karta-Graphic, 2009;
Georgeta Djordjevic, Traditie si modernitate in pictura romaneasca, ed. Eurogama Invest, 2009
Text: Corneliu Ostahie
Vadim Cretu – Arta copiei si originalitatea
Printre primii basarabeni care au trecut la propriu Prutul, si nu doar pateticul “Pod de flori” întins simbolic peste râul cu pricina imediat dupa evenimentele petrecute în tara noastra în decembrie 1989, s-a numarat si pictorul Vadim Cretu. Avea pe atunci 19 ani si s-a considerat un mare norocos pentru ca, la vârsta lui, a reusit sa-si ia cetatenie româna. Contactul direct si rapid cu realitatea dâmboviteana a fost însa mai dur decât se astepta. Nu a gasit la Bucuresti nici luxul, nici bunastarea si nici civilizatia pe care si le imaginase, singurul lucru în legatura cu care nu a avut deceptii fiind binefacatoarea avalansa de cuvinte familiare pe care le auzea venind de pretutindeni, ca si cum s-ar fi întors toate, în acelasi timp, dintr-un exil prelungit.
“N-a fost prea grozav – îsi aminteste Vadim – având în vedere ca ma aflam la prima mea iesire în afara fostei U.R.S.S., dar nici nu se punea problema sa fac pasul înapoi. Dupa ce am devenit român cu acte în regula, m-am întors imediat la Chisinau si mi-am clarificat problema studiilor, în sensul ca m-am transferat la Universitatea de Arte din Bucuresti. Întâmplarea – mai mult decât fericita, consider eu – a facut sa fiu repartizat la clasa maestrului Stefan Câltia, care mi-a oferit înca de la început o cu totul alta perspectiva asupra picturii fata de cea cu care plecasem de acasa. Mai precis, a fost pentru prima data când am înteles de ce artistul plastic nu trebuie sa reprezinte ceea ce vede, ci ceea ce se afla în capul sau, evident cu conditia ca acolo sa se gaseasca ceva. La Chisinau faceam îndelungi exercitii de desen si culoare, dar acestea ajungeau aproape inevitabil într-o fundatura simplista, excesiv de didactica, întrucât îmi lipsea capacitatea de a le valorifica, de a le integra într-o exprimare plastica noua, unitara si coerenta. Îmi amintesc de un profesor din anii liceului, care ne cerea sa adunam în mapa nu mai putin de o suta de crochiuri pe saptamâna. Eu unul ma duceam noaptea în gara orasului si faceam câte 150-200 de desene, dupa chipurile calatorilor care treceau pe peron sau care dormeau prin salile de asteptare, convins fiind ca performanta artistica tine de latura cantitativa a reprezentarilor cât mai corecte dupa diversele aspecte ale realitatii. Nu pot spune ca acea întrecere cu mine însumi nu mi-a prins bine, dar nici nu vreau sa ma gândesc la stadiul în care as fi ramas daca Stefan Câltia nu mi-ar fi deschis ochii asupra importantei semnului plastic, adica asupra cheii care permite accesul spre misterul aflat în spatele oricarui lucru pe care îl vedem.”
Întâlniri si consecinte
La o prima evaluare, stilul lui Vadim Cretu poate fi lejer încadrat în figurativul de extractie clasica, fidel surselor de inspiratie directa, exploatate dupa regulile unei sintaxe limpezi si riguroase. Aproape ca nici nu poti întelege de ce artistul considera ca îi este atât de dator maestrului sau, de vreme ce influentele nu se vad, pasajele onirice sau extensiile suprarealiste care potenteaza identitatea creatiei lui Câltia fiind complet ignorate în pictura sa. La o analiza mai atenta însa, putem identifica si întelege punctele de contact dintre estetica maestrului si cea a discipolului. Accentul constant pus pe lumina si pe dialogul ei transant cu întunericul, ca elemente fundamentale ale definirii imaginii, modul de constituire a volumelor prin decuparea lor din contextele conjuncturale în care se gasesc pe anumite segmente ale fluxului vizual, inevitabil eterogen, si nu în ultimul rând stimularea prin contraste cromatice abrupte a profunzimii iluzorii, toate aceste subtilitati compozitionale facând parte din retetarul de tehnici si ingrediente al clarobscurului, denota frecventarea aceluiasi limbaj artistic formalizat, diferenta specifica rezultând din asumarea unor optiuni diferite în ceea ce priveste luxurianta sau, dimpotriva, sobrietatea accesorizarii metaforice a constructiei plastice.
Cum nimic nu este întâmplator, structurarea într-un registru stilistic personal a creatiei lui Vadim Cretu si evitarea transformarii acesteia într-o prelungire epigonica a viziunii estetice a profesorului de care se simte atât de profund si de sincer legat este, printre altele, si rezultatul unei alte întâlniri decisive din seria celor ce par a-i fi dirijat destinul sau de artist. De aceasta data este vorba de un comerciant de arta francez care a venit la Bucuresti, prin 1995-1996, pentru a cauta mâna de lucru formata si ieftina pe care sa o foloseasca în scopul punerii pe roti a unei afaceri pe atunci înca prospere în tara sa de origine: realizarea de copii profesioniste dupa opere ale unor mari maestri ai picturii universale.
Daca va veti întreba la ce-i foloseau acestea, veti gasi si singuri raspunsul gândindu-va, cu titlu de exemplu, la câte castele sunt doar pe Valea Loirei, la cât de des se schimba stapânii unora dintre ele si la cât de diferite sunt gusturile acestora în ceea ce priveste decorarea interioarelor, gusturi care trebuie sa se înscrie totusi în orizontul unei finalitati comune impuse de necesitatea crearii unei atmosfere de epoca veridice. Francezul l-a angajat, asadar, pe Vadim Cretu, înca de pe când era student, sa-i faca astfel de copii, dar si interpretari, dupa artisti numai unul si unul, printre care s-au numarat maestri italieni si flamanzi din secolul al XV-lea, apoi Caravaggio, Veronese, Velazquez, americanul de orientare impresionista John Singer Sargent si înca multi altii. Contactul cu operele acestora, produs adesea direct în marile muzee europene, precum si sutele de copii sau/si replici realizate dupa astfel de creatii si-au pus fara doar si poate amprenta asupra manierei de lucru a artistului basarabean, careia i-au adaugat o si mai mare rigoare, ca sa nu mai vorbim de faptul ca i-au stimulat dezvoltarea unei întregi serii de abilitati nu prea des întâlnite, ca de pilda disponibilitatea de a aborda suprafete de dimensiuni impresionante (12 x 2 metri ori si mai mari) sau usurinta de a portretiza.
Fizica si metafizica portretului
De altfel, preocuparea predilecta pentru tot ceea ce tine de fizionomia umana i-a adus lui Vadim Cretu si un magulitor statut de specialist în arta portretului. În contrast cu ceea ce crede mai toata lumea, modest, dar în mod clar si stapân pe sine, artistul nu considera ca a face un portret este mai dificil decât a picta un peisaj. Dimpotriva, sustine el, invocându-l iarasi pe maestrul Câltia, un peisaj este o suma de portrete, pentru ca fiecare element al acestuia reprezinta personificarea a ceva – a cerului, a copacului, a dealului, a florilor sau a norilor – si, în mod evident, este mult mai simplu sa pui pe pânza chipul unui om la care privesti în mod direct, decât sa faci “portretele” unor entitati fizice complet diferite, despre care se spune ca sunt banale lucruri neînsufletite, desi exista pareri de luat în seama care sustin contrariul, panteismul de pilda fiind una dintre ele.
Chiar daca într-o astfel de afirmatie, care contrazice în mod indirect însasi scara de evaluare financiara a lucrarilor plastice practicata de mai toti artistii (portretul este întotdeauna cel mai scump, urmat în ordine descrescatoare de natura statica si de peisaj), se poate aprecia ca s-a adunat un exces de poezie, Vadim Cretu stie bine ce vorbeste. Printre lucrarile pe care am avut ocazia sa le vad în atelierul sau erau doar doua-trei peisaje. În schimb, numarul portretelor era sensibil mai mare. Pe de alta parte, cu toate ca mi-era clar faptul ca multe dintre acestea din urma reprezentau comenzi aflate în diferite stadii de executie, nu am avut niciun moment impresia ca as fi nimerit într-un loc în care se eternizau pe banda rulanta figurile unor insi care plateau pentru a-si satisface vanitati cu sau fara acoperire în propria lor valoare umana.
“Daca mi se cere, fac portretul oricarei persoane. Accept chiar si capriciile unei doamne care are 60 de ani, îmi aduce o fotografie de la 20 si vrea s-o fac sa para de 40. Sunt de înteles astfel de dorinte. Dar, as fi în stare sa o poftesc pe usa afara daca mi-ar cere sa schimb fundalul sau sa modific distributia luminii pe suprafata tabloului. Astfel de lucruri tin de motivatia mea intima, de profesionalismul meu si ca atare nu pot fi obiectul niciunui fel de negocieri”, avertizeaza artistul, poate pentru a-i face sa se gândeasca de doua ori pe cei care, pe masura ce faima lui va creste, se vor simti tentati sa-i bata la usa. Sau poate pentru a îndeparta temerea unora ca, tot lucrând la chipurile celor preaiubitori de imaginea lor si la replicile dupa maestrii de altadata, oricât de mari au fost acestia, s-ar putea sa-i scape printre degete timpul necesar legitimarii propriei identitati artistice.