Anul Nasterii: 1957

Anul Decesului: 2012

Text: Corneliu Ostahie

Paul Constantin – Un caz de supravietuire romantica

De când s-a mutat de la Isaccea la Bucuresti, sa tot fie vreo 15 ani de atunci, pictorul Paul Constantin n-a prea avut parte de o locuinta adevarata. A stat mai mult prin mansarde darapanate, în spatii meschine care îi serveau si de atelier, si de bucatarie, si de loc de odihna. Nu s-a plâns însa niciodata pâna acum. A facut-o abia recent, când a trebuit sa se mute dintr-o astfel de maghernita cocotata sub streasina unei case din strada Argentoia, pentru ca imobilul fusese retrocedat si apoi  vândut, iar noii proprietari se apucasera sa-l renoveze. Desi, dupa parerea mea, nimic nu l-ar fi îndreptatit sa regrete despartirea de acel loc îngust si neprimitor, artistul mai ca statea sa izbucneasca în lacrimi. Si nu pentru ca nu ar fi avut unde se duce, de vreme ce “norocul” se lipise din nou de el si tocmai i se repartizase o alta mansarda, cam la fel de ruinata si insalubra, aflata pe strada Mendeleev, ci pentru ca se atasase de copacul din fata asa-zisului balcon al sandramalei în care petrecuse ani buni, de podul prafuit al casei, în care descoperise tot felul de obiecte vechi – ziare de acum sapte decenii, o pereche de schiuri militare cam din aceeasi vreme, un carut de copil cu roti de lemn si niste fotografii de epoca în care încremenisera tantose câteva personaje anonime în haine de sarbatoare -, de nea Gica, un vecin de 90 de ani care fumeaza ca un turc si care nu  sta o clipa locului, de culoarea stinsa si subtiata a acoperisurilor de tabla ruginita pe care le pictase de nici el nu mai stie câte ori.

I-am înteles starea de spirit abia când m-am uitat cu mai multa atentie la o parte din lucrarile lui, anume la acelea care nu fusesera înca ambalate în vederea iminentei mutari. Întâmplator sau nu, erau tocmai cele care înfatisau case în ruina, locuri parasite peste care se depusese pulberea unei linisti nefiresti, cazuta din alt timp, copaci stingheri sau tufe de flori crescute la marginea unor alei pietruite, pe jumatate îngropate în pamânt. “Îmi plac locurile si casele peste care timpul a trecut si si-a lasat amprentele, oricât de apasate ar fi ele. Sub tencuiala cazuta, dincolo de ramele putrezite ale geamurilor, sub tabla gaurita a acoperisurilor se afla povestile unor vieti despre care nu stim, cel mai adesea, nimic. Ele pot fi însa reconstituite din fragmente de existenta, pe baza lucrurilor ramase, chiar si dupa modul în care se ruineaza o cladire parasita, pentru ca exista acolo indicii despre cum a fost întretinut acel imobil, despre gusturile celor care l-au renovat la un moment dat. Am pictat de mai multe ori o astfel de casa, si de fiecare data am simtit ca patrund adânc în gândurile si în felul de a fi ale oamenilor care au locuit-o. De curând, i s-au pus termopane si i s-au  mai adus câteva modernizari care se potrivesc ca nuca în perete cu stilul original al cladirii. Nu-mi mai place sa trec prin fata ei, cu atât mai putin s-o pictez. Vraja s-a destramat si, din pacate, nu mai poate fi recreata.”

Aceasta pledoarie pentru timpuri trecute si pentru relicvele lor nu face neaparat din Paul Constantin un paseist incorigibil, însa ea dezvaluie o sensibilitate de tip romantic, total nepotrivita daca o raportam la strategiile eficiente de  supravietuire din zilele noastre, dar cât se poate de productiva în plan artistic prin insolitul ei si chiar prin curajul de a o scoate la lumina într-un peisaj dominat de obsesii cu totul noi.

Din putregai si praf de caramida…

Pe de alta parte, Paul Constantin surprinde prin dorinta permanenta de a experimenta, de a iesi de sub dominatia stilului liric, caruia se pare ca i-a fost predestinat, si de a pasi cu fermitate pe teritoriile altor maniere de exprimare. Compozitiile abstracte, în care consistenta figurativa a realului, atât de des întâlnita în pânzele sale, este diluata pâna la limita, denota obisnuinta de a conceptualiza, de a înlocui descrierea fidela cu sugestia simbolica si de a renunta la tentatia riscanta a pitorescului, pe care de altfel stie foarte bine sa o evite, în favoarea sobrietatii si chiar a unei atitudini parcimonioase fata de “oferta” deloc restrânsa a propriului vocabular plastic.

Din acest punct de vedere, probabil pentru a-si disciplina si mai mult modul de exprimare, artistul  s-a supus rigorilor unor tehnici mai putin maleabile în comparatie cu pictura în ulei sau  acuarela.

Colajul, caci la aceasta tehnica ma refer în primul rând, l-a ajutat cu siguranta în aceasta privinta, o  geometrizare mai evidenta a formelor, precum si o reevaluare a fortei sugestive a planeitatii si a perspectivei rasfrângându-se ulterior în mod benefic asupra picturii sale. Si fiindca tot am amintit de colaj,  poate ca este cazul sa ma opresc putin si la materialele utilizate de artist în realizarea acestui gen de lucrari. Pluta, zatul de cafea, praful de caramida si cel de creta, coaja de copac, iasca, aschiile de lemn, bucatelele de scândura nu sunt, orice s-ar spune, “ingredientele” cel mai des întâlnite în compozitiile altora, care au la baza aceasta tehnica. Paul Constantin le foloseste însa fara complexe si chiar  cu o anumita voluptate: “Sunt lucruri adunate din jurul meu, din locurile prin care merg. Mi s-a întâmplat uneori sa privesc scorburile din trunchiurile unor arbori batrâni si sa descopar în putregaiul din ele combinatii cromatice uluitoare, imposibil de obtinut pe paleta. Mi s-a întâmplat, de asemenea, sa gasesc pe strada bucati de lemn cu forme si cu texturi surprinzator de armonioase. Cu timpul, am ajuns la concluzia ca lumea în care traim este saturata de imagini si de culori extraordinare. Dumnezeu le-a pus în calea noastra, dar câti dintre noi le vad? Eu am avut prilejul sa le descopar si am considerat ca este de datoria mea sa nu le las sa se piarda, sa le integrez în lucrarile mele, încercând astfel sa atrag atentia asupra lor.”

 Mesajul lui Kurt 

Paul Constantin este interesant nu numai ca artist, ci si ca om. Este un adevarat personaj. Putin ciudat si putin neverosimil pentru cei mai multi dintre contemporanii sai. A renuntat la tot pentru pictura: la întemeierea unei familii, la meseriile profitabile pe care le practicase în tinerete, la banii cu care ar fi putut sa-si faca un acoperis al sau deasupra capului. Tot ce a avut a investit în studiile de arta, în culori, în pânze, în rame. Traieste mai mult decât modest, dar se considera fericit pentru ca si-a împlinit visul. Daca ar fi sa o ia de la capat, ar proceda la fel, nu si-ar dori nimic altceva fata de ce are acum.  Iar asta se întâmpla într-un context în care pe munca artistilor nu se mai pune mare pret, iar creatiile lor nu-si mai gasesc locul în ierarhia valorilor fundamentale ale societatii, deoarece banii figureaza singuri pe toate pozitiile posibile ale acesteia. “Sunt convins ca multi dintre cei care ma cunosc superficial cred despre mine  ca sunt fie un inadaptat, fie un nechibzuit. Nu ma deranjeaza parerea lor. Pentru mine conteaza  altceva. Conteaza, de pilda, faptul ca zilele trecute am primit o scrisoare de la o fosta vecina  care s-a maritat în Germania. Când a plecat din tara i-am daruit mai multe lucrari, asa, ca sa-si aduca aminte de mine. Acum are un baietel de patru ani, Kurt, despre care îmi scrie ca atunci când vede tablourile mele este cuprins ca prin farmec de o stare subita de exuberanta si se bucura din toata fiinta lui. Bunica-sa, o nemtoaica pe care n-o cunosc, dar pe care mi-o pot imagina – putin severa si oarecum deranjata de lucrurile pe care nu si le poate explica imediat – a  comentat cam în felul urmator situatia : «Pictorul asta trebuie sa fie un om tare bun!» Cuvinte ca acestea îmi dau puterea  de a rezista si îmi înlatura orice îndoiala posibila legata de drumul pe care  m-am decis sa-l urmez în viata.”

Ascultându-i marturisirea si încercând sa-i înteleg argumentele, m-am întrebat eu însumi daca nu cumva omul din fata mea  este într-adevar un caz tipic de inadaptat. Mi-am raspuns ca e foarte posibil sa fie, mai ales ca în lumea de astazi, atât de întoarsa pe dos, asta n-ar fi nicio rusine, ci, dimpotriva, o dovada de normalitate. Dar nechibzuit? Asta în niciun caz, de vreme ce stie sa-si ia partea din  bucuriile curate si simple ale existentei, probabil singurele bogatii lumesti care îl însotesc pe om si dincolo de destinul sau pamântesc.

(Intercity Magazin, nr. 26/2006)