Anul Nasterii: 1937

Text: Corneliu Ostahie

Corneliu Brudascu – Hazard stilistic si predestinare conceptuala

Între terasa Diesel, din buricul Clujului, si cartierul Grigorescu, acolo unde îsi are atelierul pictorul Corneliu Brudascu, este o distanta de vreo  patru kilometri. Parcurgerea ei cu taxiul dureaza mai bine de o jumatate de ora, fapt care îl face pe sofer sa filosofeze nostalgic despre prapastia care desparte actuala situatie a circulatiei în urbea sa natala de cea din urma cu  10-15  ani, când orasul putea fi strabatut de la un capat la altul în mai putin de 20 de minute.

Mi-am amintit de lamentarile taximetristului cu pricina deoarece ele m-au împiedicat sa stau de vorba cu Ovidiu Avram, însotitorul meu din acea dimineata de iunie în care urma sa-l cunosc personal “pe cel mai bine vândut  plastician din Cluj-Napoca” (citez aprecierea unui expert evaluator publicata  pe un site consacrat tranzactiilor de pe piata de arta din Transilvania).Banalul fapt urma sa aiba  o oarecare influenta asupra întâlnirii mele cu maestrul, în sensul ca i-am batut la usa fara sa fi avut timpul necesar  sa întreb câte ceva  despre el, cel de acum, despre cum arata sau despre ce i-ar placea sa discutam mai întâi. Prin urmare, total nepregatit din aceste puncte de vedere, am trecut pragul atelierului si   i-am strâns mâna celui ce avea sa-mi fie gazda pentru urmatoarele câteva ore: un barbat uscativ, distins chiar si în modestele sale haine de lucru, nu foarte comunicativ,  care parea binevoitor, dar care putea la fel de bine  sa nu fie  tocmai bucuros de vizita pe care i-o faceam.

De obicei, în împrejurari similare profit de faptul ca ma aflu în spatiul de creatie al unui artist plastic si îmi arunc ochii pe pereti, trecând în revista lucrarile agatate pe acestia si asteptând sa se risipeasca tacerea stânjenitoare instalata pentru moment. Cum Ovidiu Avram (al doilea cel mai bine vândut pictor din Cluj, conform evaluatorului amintit), care se grabea foarte tare, plecase imediat dupa ce ma introdusese în încapere, am încercat sa  recurg rapid la vechiul meu truc. Numai ca în atelierul lui Corneliu Brudascu erau  doar vreo trei-patru tablouri, dintre care unul, neterminat, asezat pe sevalet. Încercând sa întorc situatia în favoarea mea, l-am întrebat daca a lucrat mai putin în ultima vreme sau daca mai exista si un alt loc în care îsi tine pânzele. Mi-a raspuns sibilinic, ceva de genul “Se poate spune si asa”, ceea ce nu era chiar genul de replica în stare sa dezghete atmosfera. Norocul meu a fost ca mi-am amintit continuarea comentariului de pe site-ul invocat cu câteva rânduri mai sus, respectiv “ale carui tablouri  sunt deja achizitionate înainte sa fie terminate”, formulare pe care eu o considerasem atunci când o citisem ca fiind doar o politicoasa figura de stil. Se parea însa ca ma pripisem si ca lucrurile chiar asa stateau, motiv pentru care m-am bucurat ca ajunsesem în sfârsit la un subiect cu care dialogul nostru putea sa înceapa.

 Cu sevaletul printre dune

“Povestea asta cu vânzarea lucrarilor înainte de a fi terminate chiar are o baza reala. Se întâmpla uneori, si se întâmpla mai ales în ultima vreme, semn ca a aparut o noua generatie de cumparatori de arta, dupa ce vechea generatie de dinainte de 1989, alcatuita cu precadere din  medici, nu a mai putut tine pasul cu preturile ori s-a orientat spre alte tipuri de investitii. În acest moment cumpara de regula oameni de afaceri. Cei mai multi dintre ei fac asta pentru a-si decora casele, dar unii si-au  rafinat deja gustul, împartasind pasiunea dezinteresata si spiritul întreprinzator ale   colectionarilor autentici. Sunt înca putini si nu în întregime siguri pe ei, având în vedere ca  mediul în care  încearca sa se impuna este adesea lipsit de întelegere fata de fenomenul artistic. Mircea Spataru îmi povestea ca, nu de mult, l-a vizitat la atelier un tânar realmente îndragostit  de sculptura sa. Se vedea ca era instruit si ca stia pe ce vrea sa-si dea banii. A venit însa împreuna cu  mama sa, care, când a vazut pe ce pusese el ochii, l-a avertizat sa nu care cumva sa aiba îndrazneala sa-i aduca în casa «prostiile alea». Bietul baiat a rosit pâna în vârful urechilor si s-a precipitat spre usa fara ca macar sa-si ia la revedere. Sigur, este vorba de o simpla întâmplare, dar cât de multe spune ea despre oamenii cu care trebuie sa te însotesti atunci când vrei sa faci ceva ce are legatura cu arta – sa o admiri, sa o comentezi sau sa o cumperi!”

Aceste cuvinte cu un neasteptat final pilduitor au fost exact ceea ce trebuia pentru ca discutia noastra sa prinda în sfârsit viteza, sa devina fluenta si sa atinga subiecte extrem de interesante, unele de-a dreptul exotice, cum ar fi  cele doua vizite pe care Corneliu Brudascu le-a facut în Iordania, prima, de sapte luni, în 1986 si urmatoarea, de patru luni, în 1987 – ocazii cu care a locuit si a pictat la curtea  fostului rege Hussein si a  sotiei sale,  regina Nassar.

A ajuns acolo din pura întâmplare: un student iordanian care urma cursurile Politehnicii clujene si care statea în gazda la un vecin al pictorului l-a invitat sa-i vada tara. Era un fel de ruda cu familia regala, asa ca nu i-a venit prea greu sa rezolve problemele legate de pasaport, viza, bilete de avion etc. Corneliu Brudascu a plecat în cele doua calatorii mânat de curiozitate, dar si de dorinta de a picta altceva decât ceea ce constituise pâna atunci materia prima a inspiratiei sale, în special în cazul peisajului.

Drept urmare, a mers în zonele de desert, intrigându-i pe localnicii care, în mod cert, nu mai vazusera  niciodata un plein air-ist poposind cu sevaletul în spate pe povârnisul unei dune. Artistului clujean i-a placut însa foarte mult aceasta experienta, precum si provocarea profesionala pe care a constituit-o restrângerea paletei la o gama ultrarafinata de griuri. A pictat vreo 40 de astfel de peisaje, într-un stil cât se poate de realist, pe care le-a expus într-o galerie din Amman. Despre soarta lor nu a mai aflat nimic, niciodata. Au ramas în Iordania, dar nu crede ca se gasesc pe peretii palatului regal sau ai altor cladiri, având în vedere ca iordanienii etaleaza rar peisaje în interioarele  lor private sau publice, iar atunci când totusi o fac prefera peisajele europene, în niciun caz  pe cele desertice.

 “Extrem de talentat si extrem de sensibil”

Nascut în 1937, în comuna Tusa din judetul Salaj, Corneliu Brudascu a  absolvit cursurile Institutului de Arte Plastice “Ion Andreescu” din Cluj. În facultate s-a facut repede remarcat. “Era extrem de talentat si extrem de sensibil. Compozitiile, desenul, cromatica îi ieseau de fiecare data impecabil, profesorii dându-ni-l mereu de exemplu”, îsi aminteste Horea Cucerzan, unul dintre colegii sai de an. În ciuda acestor calitati native de invidiat, care indicau un drum artistic cât se poate de ferm,  pictorul a preferat o cale ocolita pentru a-si exprima identitatea si pentru a încerca sa se afirme în cadrul generatiei sale.

Prin anii 70 ai secolului trecut a ilustrat, alaturi de Ion Grigorescu, varianta româneasca a hiperrealismului.  Îmbratisarea unei astfel de formule, în spatele careia se afla o filosofie potrivit careia suprema proba a veridicitatii unei opere de arta o constituie “obiectivitatea” absoluta a aparatului de fotografiat, a fost si ramâne oarecum ciudata în cazul lui Corneliu Brudascu,  a carui natura interioara a stat si sta sub semnul interpretarilor profund personale ale datului vizual si ale structurilor launtrice ale acestuia.

Totusi, cele câteva lucrari datând din acea perioada pe care am avut ocazia sa le vad  în atelierul artistului (lucrari despre care initial am crezut ca apartin altcuiva, motiv pentru care nu le-am pus la socoteala atunci  când mi-am rotit pentru prima data ochii prin încapere) denota o exceptionala vocatie de portretist si o irepresibila dorinta de a sparge canoanele stilului adoptat în acea etapa, dorinta care îsi tradeaza prezenta prin dinamica uneori premeditat instabila a compozitiilor si printr-o serie de tuse rebele care fractureaza geometria fina a degradeurilor supraelaborate. De altfel, “ratacirea” hiperrealista nu a durat  prea mult,  Corneliu Brudascu întorcându-se relativ repede la formula sa initiala, care consta într-o  varietate de  expresionism liric puternic personalizata, în cadrul careia promisul hazard gestualist este energic strunit în plan conceptual de rigorile compozitionale solicitate de (re)înscenarea clasicei drame a predestinarii si a  angoaselor existentiale care decurg din ea – tema principala a lucrarilor cu personaje.

Tusa capata, din aceasta ultima perspectiva,  o consistenta aproape carnala, amintind pe alocuri de arta portretistica a lui Corneliu Baba. Poate ca si din cauza acestei insolite alcatuiri hibride, maniera în care artistul picteaza   de ani buni încoace a scapat sistematic dorintei criticilor   de a o vedea  exprimata printr-o definitie clara. Poate, dar pe de alta parte deloc întâmplator daca avem în vedere si faptul ca pare aproape imposibil ca Velazquez, El Greco, Goya, Rembrandt si chiar Pollok sa-si fi dat mâna peste timp si peste capul tuturor incompatibilitatilor reale sau doar aparente, acceptând sa coexiste într-o formula picturala nu numai surprinzatoare, ci si foarte  convingatoare. Cu toate acestea, Corneliu Brudascu a reusit  performanta de a pune în acelasi creuzet stilistic influentele celor cinci mari maestri ai artei universale, influente de care, departe  de a se fi  lasat strivit, se foloseste cu inteligenta si har  pentru a crea opere de o frumusete si de o autenticitate a trairii auctoriale de-a dreptul tulburatoare.

(Intercity Magazin, nr. 35/2008)